— Mi-e aşa de foame, explică ea cu gura plină. Phil a întîrziat, adăugă.
—- Nici nu-i de mirare, răspunse domnul Cardan, aşe-zîndu-se şi desfăcîndu-şi şerveţelul.
Cînd domnul Elver coborî în sfîrşit, arăta atît de mult ca un preot răspopit şi atît de deplorabil şi de
267
distrus, incit domnului Cardan aproape că i se făcu milă de el.
— Ce poate fi mai bun decît o cafea tare ! exclamă damnul Cardan, umplînd ceaşca gazdei.
Domnul Elver îl privi, simţindu-se prea rău şi într-o stare de spirit prea proastă ca să mai poată spune ceva. Se aşeză şi rămase mult timp nemişcat, neavînd puterea să-şi întindă mîna şi să apuce ceaşca.
— De ce nu mănînci, Phil ? îl întrebă sora sa, în timp ce îşi decapita cel de-al doilea ou. Deobicci mănînci mult.
Ca şi cînd l-ar fi înţepat ceva, Philip Elver apucă ceaşca şi sorbi din ea. Luă chiar puţină pîine şi o unse cu unt; dar nu putu s-o mănînce.
La zece şi jumătate, domnul Cardan părăsi casa. îi spuse gazdei că pleacă să-şi caute statuia.
Pe domnişoara Elver, care văzîndu-l că-şi pune pălăria pe cap şi-şi ia bastonul începu să
scîncească, o linişti spunîndu-i că se va înapoia la prînz. Urmînd indicaţiile bătrînei, domnul Cardan sexpomeni în curînd pe malul lacului, foarte puţin adine, Massacciucoli. De partea cealaltă a lacului, cam la depărtare de. o milă, văzu o îngrămădire de căsuţe albe şi roz, probabil satul în care ştia acum cu siguranţă că trăieşte şi-şi păstrează comoara fratele bă-
canului, înainte, însă, de a purcede direct spre ţinta călătoriei sale, domnul Cardan îşi aprinse o havană şi so aşeză pe iarba de la marginea drumului. Era o zi frumoasă şi senină. Deasupra munţilor, mase enorme de nori se profilau clar pe cer; masivi şi puternici, ca şi cum ar fi fost sculptaţi din marmură, păreau mai solizi decit munţii de sub ei, plămădiţi din aceeaşi rocă
cristalină. O briză uşoară încreţi suprafaţa albastră a lacului acoperind-o cu valuri mici şi sclipitoare ; freamătul frunzelor de plop amintea de cel al unei mări îndepărtate. In centrul acestui peisaj, domnul Cardan stătea culcat şi-şi fuma gînditor havana, împrăştiindu-i fumul în vînt.
Douăzeci şi cinci de mii de lire, se gîndea domnul Cardan. Dacă ar fi investiţi cu şapte la sută
în împrumutul Ungar, ar aduce un venit de o mie şapte sute cincizeci de lire pe an. In Italia asta înseamnă mult. Cu
208
o asemenea sumă te puteai considera chiar un om bogat. Ţi-ai putea face o casă la Siena, sau Peruggia, sau Bo-l'ogna — pînă la urmă se hotărî pentru Bologna ; bucătăria bologneză e neîntrecută. Un automobil — chiar de lux. Cărţi şi prieteni cu care să te întreţii oricînd — la discreţie.' Plus voiaje în condiţii confortabile în întreaga Europă. O bătrîneţe asigurată ; ororile decrepitudinii în sărăcie ar fi înlăturate pentru totdeauna. Singurul dezavantaj ar fi că soţia ta e o idioată ; dar care nu face nimănui nici un rău. Şi, evident, că ţi-ar fi şi extrem de devotată ; s-ar strădui şi ea să facă ce poate. Şi ai putea să o faci fericita chiar, oferindu-i pînă şi un urs domesticit. De fapt, îşi dădu asigurări domnul Cardan, era singura şansă de fericire pentru biata creatură. Dacă ar rămîne cu fratele ei, ar găsi el mai devreme sau mai tîrziu un înlocuitor pentru ineficientul ţînţar anofel. Iar dacă ar încăpea pe mîinile vreunui aventurier care ar dori banii ei, acesta s-ar putea dovedi un ticălos şi mei mare decît Tom Cardan. „De fapt, îşi spuse el, aş putea prezenta lucrurile ca şi cum a fost de datoria mea, în însuşi interesul bietei fete, s-o iau de soţie. Ar fi o explicaţie extrem de plauzibilă pentru nişte firi romantice ca Lilian Aklwinkle. în ochii lor aş fi un salvator galant, un Perscu, un Sfîntul Gheorghe, animat de sentimente cavalereşti. Firile mai puţin entuziaste se vor gîndi la cei douăzeci şi cinci de mii de lire şi vor zîmbi. Dar, n-*iu decît. La urma urmei, se gîndi domnul Cardan, un rînjet mai mult sau mai puţin, ce contează ? Nu, adevărata problemă, adevărata dificultate era el însuşi.
Poate face el una ca asta ? Nu cumva e chiar prea de tot — o idioată? N-ar fi un asemenea gc5tp:-ca rusesc ? Ceva prea în genul lui Stavrogliin ?"
E adevărat., considerentele sale ar fi diferite de cele ale uriuî rus. El s-ar însura cu o idioată
pentru confort şi o bătrineţe liniştită. Nu de dragul unui antrenament dificil pentru întărirea moralităţii, nu în speranţa vo-luptuoasă de a-şi provoca noi scrupule şi remuşcări mai subtile, sau în speranţa mistică de a dezvolta o conştiinţă mai înaltă, ducînd o viaţă cît mai josnică. Pe de altă parte, însă, ce garanţii ar putea avea că viaţa pe care ar duce-o n-ar fi într-adevăr extrem de josnică; că nu
269
va avea asemenea remuşcări stranii ? Cele o mie şapte sute cincizeci de lire pe an ar putea fi oare o compensaţie suficientă ?
Mai mult de o oră rămase domnul Cardan acolo, fumînd, privind lacul sclipitor, munţii fantastici şi eterici, norii de marmură, ascultind cum suflă vîntul prin ramuri şi alte zgomote răzleţe ale vieţii, cîntărind pe toate feţele problema ce-i stătea în faţă. în cele din urmă, ajunse la concluzia că cele o mie şapte sute cincizeci de lire, sau chiar un venit mai modest care ar rezulta dintr-o investiţie în ceva mai sigur decît împrumutul Ungar cu dobînda lui de şapte la sută, constituiau o compensaţie suficientă. Era un pas pe care trebuia să-l facă. Domnul Cardan se sculă, aruncă restul celei de-a doua havane şl se îndreptă încet înapoi spre casă.
Cînd ajunse în mica plantaţie de plopi, domnişoara EL-ver care îl aştepta să se întoarcă, îi ieşi în fugă în întîmpinare. De îndată ce părăsi umbra casei şi ieşi în soare, rochia-i grosolană, confecţionată parcă din pînză pentru mobile, sclipi la fel ca şi mărgelele-i multicolore. Scoţînd strigăte ascuţite şi scurte şi rîzînd mereu, veni spre el alergînd. Domnul Cardan îşi aminti dintr-odată de cormoranii speriaţi care-şi legănă capetele cuprinşi de o nelinişte caraghioasă ; de pinguinii dînd din micile lor aripioare şi ţopăind, foarte puţin demni, pe picioarele scurte ; de vulturi, tîrîndu-şi pe pămînt aripile, şchio-pătînd şi împleticindu-se stîngaci. Apariţia domnişoarei Elver fu cea care îi trezi în minte aceste imagini. Oftă adînc.
— Sînt atît de bucuroasă că aţi revenit ! spuse pe nerăsuflate domnişoara "Elver, mi-era teamă că aţi plecat de tot. Ii strînse cu toată seriozitatea mîna şi-l privi drept în faţă. Nu-i aşa că n-aţi uitat de maimuţe şi de poney de Shetland ? — adăugă ea cam îngrijorată.
Domnul Cardan zîmbi.
— Desigur că nu, replică el curtenitor. Cum aş putea i>ă uit de ceva care ţi-ar face plăcere ?
îi luă mîna şi o sărută, aplecîndu-se adînc.
Domnişoara Elver roşi toată, iar o clipă mai tîrziu se făcu albă ca varul. începu să respire repede şi greu. Îşi încinse ochii, se cutremură, clătinîndu-se pe picioare, 270
gata să leşine. Domnul Cardan o prinse de mină şi o reţinu. „Este şi mai rău decît mi-ain închipuit, se ghidi el ; ceva prea în genul lui Stavroghin. Să leşine pentru că i-am sărutat mina
— cu un gest aproape ironic — asta-i prea de tot I Dar, se gindi el, poate că nu i s-a mai în-Urnplat niciodată aşa ceva. Cîţi bărbaţi oare i-au mai vorbit ?" Era de înţeles.
— Copilul meu, fii cuminte, i se adresă el, scutu-rînd-o încet de mină. Vino-ţi în fire ! Dacă