cu entuziasmul ei obişnuit la ceea ce, în alte condiţii ar fi considerat drept un apel irezistibil.
Domnul Cardan nu avusese dubii în ceea ce priveşte modul în care va fi primită istorioara sa ; ştia că gazda o va găsi romantică. Dar aceasta nu era o garanţie că o s-o placă şi pe eroina ei.
Din cîte o cunoştea — şi nu se poate spune că o cunoştea prea puţin — era sigur că în foarte scurt timp se va plictisi de Grace. îi cunoştea lipsa de răbdare şi intoleranţa. Grace ar fi început să o calce curînd pe nervi. Lilian ar fi devenit urîcioasă şi cine ştie la ce scene s-ar fi ajuns. Domnul Cardan o adusese la palat cu intenţia de a rămîne acolo doar. o zi sau două şi de a pleca înainte ca Grace să înceapă s-o irite pe doamna Aldwinkle. Dar prezenţa doamnei Chelifer îl făcu să-şi schimbe planul. Protecţia plină de afecţiune pe care o exercita aceasta era o pavăză împotriva nerăbdării doamnei Aldwinkle. Mai mult decît atît, această atitudine avu un efect extrem de salutar chiar asupra lui Grace. In prezenţa doamnei Chelifer era liniştită şi cuminte, ca un copil care face tot ce poate pentru a crea o bună impresie. Şi mai mult, doamna Ghclîfer o supraveghea, avîhd grijă de înfăţişarea şi de purtarea ei ; urmărea ca mîinilc să-i fie întotdeauna curate, să fie pieptănată, îi făcea cu drăgălăşenie observaţie cînd nu se purta cum trebuie la masă şi punea friu dorinţei ei de a mînca prea mult din ceea ce-i plăcea şi insuficient din ceea ce nu. Era evident că doamna Chelifer avea asupra ei o influenţă dintre cele mai bune. După ce se vor căsători, hotărî domnul Cardan, o va invita foarte des pe doamna Chelifer, preferabil — deşi era o bătrînică foarte simpatică — atunci cînd el însuşi nu va fi acasă. Intre timp, asigurat de faptul că şederea la Palatul Cybo Malaspina nu va fi marcată de nici un fel de incidente dezagreabile, îi
280
scrise avocatului său să întreprindă demersurile necesare căsătoriei.
La rîndul ei, doamna Chelifer era îhcîntată că a găsit-o pe Grace. Domnul Cardan avusese dreptate : ducea lipsă de pisicile şi clinii ei, de copiii ei sărmani, de dansurile .tradiţionale.
Numai cu multă părere de rău se despărţise ea de vechea casă din Oxford, deşi argumentele lui Francis erau incontestabile. Casa era prea mare pentru ea, plină de tot felul de zorzoane medievale, de care domnul Ruskin şi succesorii săi întru arhitectură fuseseră atît de mîndri, dar care erau greu de întreţinut şi necesitau cheltuieli mai mari decît îşi putea ea permite ; mai mult, era insalubră şi, cit ţinea iarna, doamna Chelifer era mereu bolnavă ; de ani de zile doctorii îi tot spuneau să plece de pe valea Tamisei. Da,- într-adevăr, argumentele erau incontestabile ; i-a trebuit însă mult timp pînă să se decidă să părăsească această casă. Doar îşi petrecuse în ea patruzeci de ani de viaţă, şi-i venea greu să se despartă de locurile memorabile de care se simţea atît de legată. Şi mai erau şi cîinii, şi copiii sărmani, vechii săi prieteni şi operele de binefacere. în cele din urmă, însă, se lăsă înduplecată. îşi vîndu casa şi se hotărî să-
şi petreacă iarna la Roma.
— Acum eşti liberă, îi spusese fiul său. Doamna Chelifer dădu tristă din cap :
— Nu ştiu dacă pentru mine va fi o plăcere atît de mare să fiu liberă, răspunsese ea. La Roma n-am să am ce face. Mă gîndesc aproape cu teamă la această perspectivă.
Francis o liniştise :
— Nu te teme ; îţi vei găsi repede o ocupaţie.
— Crezi ? îi răspunse ea neîncrezătoare.
Se plimbau împreună în grădiniţa din spatele casei. Privind gazonul şi straturile de flori, doamna Chelifer oftă.
Dar Francis avusese dreptate : cîinii, copiii sărmani sau echivalentele lor nu sînt, din păcate, o raritate. La sfîrsitul primei părţi a călătoriei, doamna Chelifer găsi în Grace Elver o compensaţie pentru ceea ce pierduse la Oxford. Purtîndu-i de grijă lui Grace se simţea fericită.
281
L
Pentru ceilalţi, apariţia domnişoarei Elver n-a avut vreo semnificaţie specială. Pentru ei nu era decît arierata lui Cardan şi nimic mai mult. Pînă şi Mary Thriplow la care te puteai aştepta să
manifeste. interes faţă de acest prototip autentic de simplitate, nu-i acordă prea multă atenţie.
Aceasta se datora faptului că Grace era într-adevăr prea simplă ca să fie interesantă. Simplitatea nu-i o virtute decît la firile în mod potenţial complicate. Domnişoara Thriplow îşi dădea seama că inteligenţa doamnei Chelifer era cea care-i scotea în evidenţă simplitatea. Grace era simplă ca un copil sau ca un imbecil ; valorea ei didactică era nulă. în consecinţă, domnişoara Thriplow rămase credincioasă doamnei Chelifer.
Capitolul XI
Era noapte. Pe jumătate dezbrăcată, Irene stătea pe marginea patului şi cosea o cămaşă de mătase roz deschis. Capul îi era aplecat peste lucru, iar părul des,cădea perpendicular de o parte şi de cealaltă a feţei, făcînd unghi drept cu această. Braţele şi umerii goi erau învăluiţi în lumina care se reflecta şi pe rotunjimile scoase în evidenţă de ciorapii de mătase, bine întinşi pe picior. Expresia feţei era foarte gravă. Din cînd în cind îşi scotea şi limba printre dinţişori.
Era o treabă foarte grea.
In jurul ei, pe pereţii enormi ai camerei — care pe vremuri fusese dormitorul cardinalului Alderano Malas-pina — se desfăşura o întreagă armată de figuri in mişcare. Deasupra uşii trona Dumnezeu Tatăl. îmbrăcat intr-o tunică de crtpe de Chine albastră şi învăluit într-o mantie roşie de catifea care flutura în suflul divin ca un drapel. Mina dreaptă era întinsă : şi, ascultînd de acest gest, un escadron de îngeri pornea in zbor pe perete, în-dreptîndu-se spre fereastră. In faţa unui prie-Dieu, în colţul opus, stătea îngenuncheat cardinalul Malaspina de vîrstă mijlocie, îndesat, cu barbi.şon şi mustăţi, — semă-nînd, se gindea Irene, cu un bucătar francez în închipuirea britanicilor. Deasupra lui plutea in aer. in fruntea legiunii sale de îngeri, arhanghelul Mihail ; cu o expresie condescendentă şi respectuoasă — condescendentă pentru că era împuternicitul iui Padre Eterno- şi respectuoasă pentru că Eminenţa Sa era fratele prinţului de Massa Carrara — arhanghelul ţinea deasupra capului acestui prelat o pălărie roşie, simbolul Prinţilor Bisericii Catolice. Pe peretele opus, cardinalul se Lupta cu forţele întuntri-283
cului. îmbrăcat într-o robă roşie, el stătea neînfricat pe marginea unei prăpăstii fără fund. In spatele său era pictat cu grijă palatul Malaspina, iar la jumătatea distanţei, un grup de vasali şi de carete ; în imediata sa apropiere, se aflau nepoţii care îl susţineau prin rugăciunile lor. Din fundul prăpastiei veneau legiuni de diavoli hidoşi, bătînd din aripi. Dar cu Cardinalul nu era de glumit. Cu crucea ridicată deasupra capului el îi conjura să se întoarcă printre flăcările iadului. Şi diavolii răpuşi, scrîşnind din dinţi şi tremurînd de groază, erau precipitaţi înapoi în prăpastie. Cu capul în jos, cu cozile în vînt, în poziţiile cele mai năstruşnice, se prăvăleau spre podea. Cînd stătea culcată, Irene putea vedea vreo duzină dintre ei năpustindu-se asupra propriei ei făpturi ; iar cînd se trezea dimineaţa, privirea-i întîlnea o pereche de picioare care se zbăteau frenetic la mai puţin de un mfetru de ea. In spaţiul de deasupra ferestrelor erau celebrate în mod alegoric atributele culturale ale Cardinalului. Nouă Muze şi trei Graţii, înconjurate de un cortegiu de Ore, stăteau tolănite sau în picioare ; unele din ele executau dansuri savante; Cardinalul, care se afla îh mijlocul lor, le asculta vorbele şi le răspundea, fără