să bage de seamă cîtuşi de puţin că toate doamnele erau complet goale. Numai un gentleman desăvîrşit putea să dea dovadă în asemenea împrejurări de un perfect savoir vivre. J
In mijlocul acestei apoteoze a Cardinalului şi complet indiferentă la ea, Irene continua să-şi coasă cămaşa roz. O descoperise în coşuleţul de lucru tocmai cînd începuse să se dezbrace.
Nu putuse rezista tentaţiei de a continua să lucreze puţin la ea. Va fi una din capodoperele ei, cînd va fi gata. O luă, îndepărtînd-o puţin, şi o privi cu dragoste, dar şi cu un ochi critic. Pur şi simplu era prea frumoasă.
Chiar din ziua sosisrii lui Chelifer apăruse posibilitatea să lucreze cîte puţin la lenjeria ei.
Doamna Aldwinkle, absorbită de pasiunea-i nefericită, uitase complet că avea o nepoată care trebuia să scrie poezii lirice şi să picteze
1 Arta de a te purta în societate;
284
în acuarelă. In consecinţă, Irene fu liberă să-şi consacre timpul cusutului. Şi profită cît putu mai miilt de această ocazie. Din cînd în cînd, însă, avea mustrări de conştiinţă si se întreba dacă, la urma urmelor, era într-adevăr cinstit să profite de pasiunea funestă a mătuşii Lilian pentru a face ceva care nu-i plăcea acesteia. Se întreba dacă, din loialitate faţă de mătuşa sa, ri-ar trebui să se oprească din cusut şi să facă o schiţă, sau să scrie o poezie. In primele zile dădu chiar ascultare, o dată sau de două ori, glasului conştiinţei. Dar, după ce dusese într-o seară mătuşii Lilian, cu un aer oarecum triumfător, avînd con-* ştiinţa îndeplinirii unei acţiuni virtuoase, schiţa unui templu şi o poezie care începea cu: „O lună, cît de liniştit, pe cerul nopţi..." iar respectiva doamnă, cu gîndurile aiurea, nu acordase aproape nici o atenţie acestor mostre artistice ale afecţiunii şi datoriei sale de nepoată, Irene se simţi absolvită de obligaţia unor noi eforturi în practicarea unei vieţi elevate. In consecinţă, continuă să coasă. E adevărat că,- din cînd în cînd conştiinţa o mai mustra puţin, dar fără urmări concrete.
In seara asta conştiinţa nu-i era cîtuşi de puţin torturată. Cămaşa era atît de furmoasă, îneît era sigură că pînă şi mătuşii Lilian i-ar place. Era o operă de artă, o operă de artă care merita din plin acest titlu de onoare, la fel ca şi „O lună, cît de liniştit pe cerul nopţi...", poate chiar mai rnult.
Irene îşi împături capodopera în roz ncterminată, o puse la o parte şi continuă să se dezbrace.
In noaptea asta, se hotărî ca în timp ce se pieptăna, îi va spune mătuşii Lilian cită dreptate avusese în privinţa lordului Hovenden. Cu siguranţă că-i va face plăcere. „Cît de recunoscătoare îţi sînttt îi va spune, si-i va povesti ce mult îi place — aproape chiar la modul acela. Poate că încă nu chiar aşa, dar ceVa foarte asemănător; simţea ea că, foarte curînd, va ajunge şi la un asemenea stadiu. Şi va fi ceva autentic, ceva reai şi solid, nu inconştient şi spumos şi imaginar, ca în episoadele cu Peter, Jscqucs şi ceilalţi.
îşi puse capotul şi porni prin coridorul lung spre camera doamnei Aldwinkle, lăsîndu-l singur pe cardinalul
285
Alderano cu diavolii şi îngerii săi preaascultători, cu cele nouă Muze goale şi cu Tatăl Etern.
Cînd Irene intră, mătuşa Lilian stătea în faţa oglinzii, masîndu-şi faţa cu cremă.
— Se pare că există o maşină electrică de masaj, extraordinar de bună. Am uitat cine mi-a vorbit de ea, spuse Lilian privindu-se în oglindă cu aceiaşi ochi critici cu care Irene îşi admirase capodopera.
— Nu cumva lady Belfry ? îi sugeră Irene.
îşi aminti dintr-odată de faţa acelei doamne ; rotundă, netedă, roz ; o faţă tînără, dar exprimînd acea tinereţe falsă şi extrem de precară pe care o au frumuseţile conservate prin procedee ştiinţifice.
— Poate că dînsa ! îi răspunse doamna Aldwinkle. Trebuie neapărat să fac rost de ea.
Scrie-i mîine lui Harrod să-mi trimită una, iubito.
Irene începu ritualul nocturn, al pieptănatului. Se lăsă o tăcere adîncă. „Cum să înceapă
discuţia despre Hoven-den ?* — se întreba ea. Trebuia să înceapă într-un mod din care să
rezulte cît de real şi de serios era totul." In aşa fel încît mătuşa Lilian să nu mai aibă nici un motiv să rîdă de ea. Cu nici un preţ nu trebuia lăsată să vorbească pe acel ton batjocoritor de care se temea atît; în nici un caz nu trebuia să-i dea prilej să spună : „Tu chiar crezi că mătuşa ta bătrînă şi proastă n-a observat nimic ?u — sau ceva în acest gen. Irene medita adînc asupra acestei probleme. Soarta însă n-o ajută s-o rezolve, deoarece mătuşa Lilian, care meditase şi ea între timp, rupse la un moment dat tăcerea.
— Mă întreb uneori, începu ea, dacă în general îl interesează femeile. Cred că fundamental, inconştient, este homosexual.
— S-ar putea, spuse grav Irene care îl citise pe Have-lock Ellis.
In următoarea jumătate de oră, doamna Aldwinkle şi nepoata sa discutară numai despice această interesantă posibilitate.
Capitolul XU
Domnişoara Thriplow făcea adnotări în caietul ei ser creţ de note. „Există oameni, scria ea, care parcă nu sînt capabili de sentimente adînci şi puternice. E un fel de impotenţă
emoţională, pentru care nu poţi decît să-I compătimeşti. Poate că în zilele noastre numărul lor este mai mare. Dar această nu-i decît o impresie; nu există nici un fel de fapte pe care să te bazezi, nici un fel de documente justificative. Dar dacă totuşi aşa este, aceasta e o consecinţă, cred eu, a educaţiei noastre intelectuali-zante. Trebuie să ai o structură emoţională puternică
pentru ca să poţi rezista. Şi, în afară de aceasta, ducem cu toţii o viaţă atît de artificială, încît multe din instinctele noastre cele mai profunde capătă numai rareori prilejul de a se manifesta.
Frica, de pildă, şi toate celelalte pasiuni desperate trezite la viaţă de instinctul conservării de sine în prezenţa unui pericol sau a foamei. Mii de oameni civilizaţi trec prin viaţă condamnaţi la o ignorare aproape totală a acestor emoţii."
Domnişoara Thriplow trase o linie sub acest paragraf şi începu să scrie din nou, mai jos.
„Să iubeşti în mod primitiv, cu furie. Să nu mai fii un om civilizat, ci un sălbatic. Să nu mai fii critic, ci să-ţi dai frîu liber pasiunii. Nu o conştiinţă frămîntată şi plină de îndoieli, ci un corp tînăr şi sănătos, sigur şi neînduplecat în dorinţele sale. Animalul pe toate le ştie, spune unchiul IerQcika al lui Tolstoi. Nu, nu pe toate. Dar în orice caz ştie tot ce nu ştie intelectul. O
personalitate puternică, desăvârşită, trebuie să încerce atît ce ştie animalul cît şi ce ştie intelectul."
28?
Trase încă o linie.
„Mîinile-i sînt atît de vînjoase şi puternice şi în acelaşi timp atît de tandre, iar buzele-i sînt moi. In faţă, acolo unde gîtul i se uneşte cu trupul, între cele două tendoane puternice care converg, spre stern, e o depresiune adîncă în carne care parcă a fost modelată de degetele unui artist-zeu, atît este de frumoasă. Ah, cît e de frumoasă !..."
îi veni dintr-odată ideea ca s-ar putea scrie un excelent articol pe tenia frumuseţii masculine.
în Cîntarea 1 Cîntărilor ea este descrisă cu acelaşi lirism ca şi frumu- j setea feminină. Se întîmplă foarte rar ca poetele zilelor noastre să-şi exprime admiraţia în acest sens, cu a±îta; ;|
sinceritate. In saloanele de pictură din Paris predomină J nudul feminin ; al bărbaţilor este o excepţie, iar atunci* cînd e redat în întregime, pare cam scandalos. Ce deose- 1 bire, în comparaţie cu Pompei ! Domnişoara Thriplow îşi muşcă vîrful stiloului. Cu siguranţă că va fi un articol răsunător.