„Pielea-i este albă şi netedă, continuă ea să scrie. Şi cît e de puternic ! Are o privire adormită ; dar uneori pareă se trezeşte şi mă priveşte atît de pătrunzător şi de imperativ, încît mi se face frică. Dar îmi place să mi se facăirică — de el."
Trase încă o linie. Domnişoara Thriplow ar fi continuat să scrie mai mult pe această temă; dar îi era întotdeauna teamă că cineva îi va găsi cai'netul de note şi-l va citi. Nu voia să se întîmple aceasta, cît era în viaţă. Făcu un asterisc la prima notă din această seară. Pe marginea paginii goale, opuse, făcu un semn asemănător, pentru a arăta că ceea ce vrea să scrie acum era un fel de apendice, sau corolar, la ceea ce scrisese în prima notă.
„Unii oameni, începu ea să scrie, care prin însăşi natura lor nu pot avea sentimente profunde, sînt convinşi, totuşi, din punct de vedere intelectual, că trebuie să aibă asemenea sentimente.
Oamenii de elită, spun ei, sînt înzestraţi cu instincte formidabile. în consecinţă, vor să aibă şi ei asemenea instincte. Sînt nişte snobi emoţionali. Acest tip reprezintă ceva nou. în secolul al optsprezecelea J oamenii încercau să pară raţionali şi polisaţi. Cultul emo-288
ţiilor a început în secolul al nouăsprezecelea. A primit un nou impuls de la Bergsonism şi Romain Rollandism în secolul al douăzecilea. Acum e la modă să fii exact contrariul a ceea ce era la modă în secolul al optsprezecelea, aşa încît avem oameni impotenţi din punct de vedere emoţional care îşi simulează pasiunile cu ajutorul intelectului. Ca nişte ipocriţi ai intelectului ce sînt, deseori aproape că se înşală pe ei înşişi. Iar dacă sînt inteligenţi îi înşală pe toţi, cu excepţia celor dotaţi cu un mare simţ de observaţie. Ei reuşesc să reprezinte o emoţie chiar mai bine decît cei care o simt cu adevărat. E paradoxul lui Diderot despre actorul în viaţa de toate zilele ; cu cît simţi mai puţin, cu atît mimezi mai bine sentimentele. Dar în timp ce actorul de pe scenă joacă numai pentru spectatori, ce] din viaţa reală joacă atît pentru galeria interioară, cît şi pentru cea.exterioară ; el cere aplauze de la el însuşi, şi, mai. mult decît atît, le obţine ; deşi, îmi închipui că întotdeauna cu oarecare rezerve secrete. Ce tip curios ! Am cunoscut multe specimene de acest gen."
Domnişoara Thriplow încetă să mai scrie şi se gîndi la specimenele pe care le-a cunoscut. Un număr surprinzător de mare. Orice fiinţă umană este înclinată să vadă în alţii propriile sale calităţi şi defecte. Acest lucru este inevitabil, de vreme ce propriile sale atribute morale şi intelectuale sînt singurele pe care le-a experimentat personal. Omul care- vede tabla înmulţirii ca un tablou fantastic şi precis îşi închipuie că toţi ceilalţi o văd la fel. Un muzician nu poate concepe că există oameni care nu vibrează la muzică. Tot aşa, un om vanitos îşi închipuie că
toţi cei cu care vine în contact sînt animaţi de aceeaşi dorinţă de glorie şi putere. Senzualul vede pretutindeni senzualitatea. Meschinul este sigur că toţi sînt meschini. Dar aceasta nu înseamnă că cel ce este stăpînit de un viciu şi îl vede în semenii săi îl şi iartă. Numai.rareori le 6punem slăbiciunilor noastre pe nume ; sîntem convinşi de ele numai în mod .vag şi empiric.
Partea conştientă şi educată din noi este cea care condamnă viciul de care sîntem congenital stăpîniţi. în acelaşi timp, cunoaşterea viciului — o cunoaştere care nu este conştientă, sau de 289
l$'t— Frunze uscate
natură intelectuală, ci obscură, practică şi instinctivă —-tinde să dirijeze atenţia părţii superficiale, educate, a spiritului spre manifestări ale slăbiciunii respective, tinde chiar s-o facă să descopere asemenea manifestări acolo tinde acestea nu există ; în felul acesta, asistăm mereu la spectacolul grotesc al avarului care condamnă cu vehemenţă avariţia la alţii mult mai generoşi decît el, al destrăbălatului care se ridică împotriva destrăbălării, al lacomului care critică lăcomia. Educaţia pe care au primit-o i-a învăţat că aceste vicii sînt condamnabile, în timp ce cunoaşterea lor personală şi empirică îi determină să manifeste un interes deosebit faţă de ele, şi să vadă pretutindeni manifestări'ale acestor slăbiciuni.
Dacă numărul prietenilor domnişoarei Thriplow care făceau parte din categoria impotenţilor emoţionali era surprinzător de mare, aceasta se datora însăşi înclinaţiei domnişoarei Thriplow spre asemenea slăbiciuni spirituale. Fiind o fire mult mai pătrunzătoare şi autoanalitică decît majoritatea bărbaţilor şi femeilor care condamnă cu indignare la alţii propriile lor păcate înveterate, domnişoara Thriplow îşi dădea seama, criticîndu-i pe alţii, de existenţa unor defecte similare la ea. Cînd îi citea pe Dostoievski sau Cehov, nu se putea împiedica să nu suspecteze că era altfel alcătuită decit aceşti ruşi. I se părea că nu fusese niciodată stăpînită de sentimente atît de acute, de o bucurie sau o durere atît de completă, ca aceştia. Şi chiar înainte de a fi început să-i citească pe ruşi. domnişoara Thriplow ajunsese la concluzia dureroasă Că
dacă surorile Bronte erau normale din punct de vedere emoţional, cu siguranţă că ea era subnormală. Şi chiar dacă ele nu erau pe deplin normale, chiar dacă erau nişte exaltate, şi ea dorea să fie ca ele ; i se păreau admirabile. Tocmai faptul că era pe deplin conştientă de sub-normalitatea ei (pe care. de altfel, o atribuia lipsei de prilejuri — trăise doar o viaţă' atît de închisă, de artificială — de a-şi manifesta pasiunile şi emoţiile potenţiale) a determinat-o pe domnişoara Thriplow să fie un admirator atît de pasionat al sentimentelor spontane. A făcut-o, tn acelaşi timp, să accepte şi să dorească orice prilej pentru a-şi pune la încercare reacţiile.
Experienţa este
290
cea care ne face conştienţi de ceea ce sîntero ; dacă n-ar exista contactele cu lumea exterioară
nu am avea nici un fel de emoţii. Tocmai pentru a cunoaşte eul său emoţional latent dorea domnişoara Thriplow să aibă mai multă experienţă, să aibă cît mai multe contacte cu realitatea externă. Cînd această realitate externă avea un caracter neobişnuit şi promitea să fie deosebit de rodnică în revelaţii emoţionale, domnişoara Thriplow o căuta cu o şi mai mare lăcomie.
Aşa, de pildă, i se părea că o aventură amoroasă cu Calamy îi oferea cele mai interesante posibilităţi emoţionale. Nu-i vorbă că l-ar fi plăcut chiar dacă somnolenţa sa n-ar fi ascuns nici un fel de flăcări lăuntrice. Numai convingerea că există ceva „straniu-', cum spunea doamna Aldwinkle, şi primejdios la acest om, a făcut-o să-şi închipuie la fiecare eiapă a legăturilor lor intime că îl plăcea mai mult decît în realitate ; a făcut-o să dorească să treacă la etapa următoare în speranţa că, pe măsură ce i se va dezvălui, o vor aştepta revelaţii şi mai ample, şi mai interesante ale propriului său suflet ascuns. Şi şi-a primit răsplata ; Calamy a speriat-o într-adevăi», s-a dovedit a îi de o brutalitate excitantă.
„Mă exasperezi într-atît, îi spusese el, incit îmi vine să-ţi sucesc gîtul".
Şi erau momente cînd aproape că-i venea să creadă că o va ucide într-adevăr. Era un nou fel de iubire. Şi ea i se abandonă cu o ardoare pe care o găsi, luîndu-i temperatura, drept demnă
de toată admiraţia. Se lăsă dusă de valul pasiunii ; domnişoara Thriplow îşi nota pe parcurs senzaţiile şi spera că in viitor vor veni senzaţii noi şi mai intense.
*
m
19*