295
cuprins de crampe, domnul Falx trecu grăbit pe lingă el; fără să privească la dreapta sau la stînga. O luă pe alt coridor care dădea ceva mai încolo în coridorul principal şi dispăru ; se auzi o uşă trîntindu-se. După ce domnul Falx dispăru, Calamy păşi cu grijă, dar repede, deschise a patra uşă pe stînga şi dispăru în întuneric. Ceva mai i tîiv.iu, domnul Falx se înapoie încet în camera sa.
PARTEA A IV-a Călătoria
Capitolul I
Despărţit de automobilul său, lordul Hovenden era o fiinţă cu totul diferită de cea care stătea alene, cu un aer de înşelătoare nepăsare, la volanul unui Vauxhall Velox. O jumătate de oră
petrecută în vîrtejul vitezei automobilului, îl transforma dintr-un băiat timid şi neîncrezător în puterile sale, într-un erou cu sînge rece, cura-jos nu numai în problemele rutiere ci şi în cele ale vieţii. Vîntul puternic îi spulbera neîncrederea ; viteza îl ameţea mai mult decît îşi dădea seama. Toate victoriile sale fuseseră repurtate pe cînd se afla la volan. Acum optsprezece luni, de pildă, înainte de a atinge majoratul, abia în maşină îndrăznise să-i ceară tutorelui său să-i mărească alocaţia : a început să gonească pînă ce, îngrozit, tutorele i-a satisfăcut doleanţele.
Numai la volanul Velo-sului său îndrăznise să-i spună doamnei Terebinth, care era cu 17 ani mai în vîrstă decît el, avea patru copii şi-şi adora soţul, că era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată ; i-o spusese pe nerăsuflate cînd au ajuns la 75 mile pe oră pe Great North Road. La 60, la 65, .la 70 mile îi lipsise încă curajul, dar la 75 a atins limita necesară ca să spună ce-a avut de spus. Iar cînd ea a rîs auzindu-i vorbele şi i-a răspuns că-i un ştrengar neruşinat, nu s-a simţit cituşi de puţin abătut ; a rîs şi el, a accelerat şi mai mult şi, cînd acul indicatorului de viteză a ajuns la 80, a strigat, acoperind cu vocea sa vîjîitul 297
vîntului şi duduitul motorului: „Dar te iubesc". Din păv cate, însă, curînd după aceea au ajuns la destinaţie ; pînă la urmă, toţi şoferii ajung mai devreme sau mai tîrziu la destinaţie.
Afacerea Terebinth nu avu urmări. „Ah, ofta lordul Hovenden, de-ai putea să-si petresi toată
viasa într-un Velox !" Dar Veloxul avea şi dezavantajele sale. Au existat momente cînd eul eroic şi ameţit de viteză l-a pus pe pietonul timorat în situaţii dificile. O dată, pe cînd mergea cu 60 mile pe oră, i-a promis în mod uşuratic unuia dintre amicii săi politici progresişti că va lua eu-vîntul la un miting. Cînd mergi cu 60 pe oră, o asemenea perspectivă ţi se pare nu numai acceptabilă, ba chiar foarte atractivă. Dar prin ce momente de agonie a trecut cînd, la sfîrşitul călătoriei, a simţit din nou pămîntul sub picioare ! Cit de imposibil i s-a părut acest angajament formidabil. Cît de amarnic s-a căit de nebunia de a fi acceptat propunerea ! In cele din urmă, a fost nevoit să telegrafieze că doctorul l-a trimis urgent în sudul Franţei. A-luat-o pur şi simplu, ruşinos, la sănătoasa.
Astăzi Veloxul avusese asupra lui efectele obişnuite. La plecarea din Vezza fusese timid şi supus. Acceptase în mod umil toate dispoziţiile pe care doamna Aldwinkle le-a dat şi le-a contramandat după fiecare cinci minute, oricît de contradictorii şi de imposibile îi păruseră.
Nu avusese curajul necesar să propună ca Irene să vină în maşina sa ; nu datorită manevrelor lui dibace, ci dintr-o simplă întîmplare, mulţumită ultimului capriciu dinainte de plecare al doamnei Aldwinkle, o găsi aşezată alături de el, cînd, în cele din urmă, porniră din faţa porţii castelului. In spate şedea domnul Falx singur, înconjurat de geamantane. Lordul Hovenden i-a promis chiar, în mod respectuos, că nu va depăşi 25 mile pe oră. Sclavia de pieton atinsese limita maximă.
Prima porni, greu încărcată, limuzina doamnei Aldwinkle. Domnişoara Elver — care s-a rugat să i se facă această favoare specială — se aşeză în faţă, lîngă şofer. Faţa-i strălucea de o fericire deplină şi absolută. Ori de cîte ori maşina trecea pe lîngă un om, tînăra începea să
scoată strigăte ascuţite şi să facă semne cu batista. Din fericire, nu-şi dădea seama de sentimentele de dezgust şi
298
indignare pe care conduita sa le provoca şoferului ; acesta era englez, şi pe deasupra extrem de distins; ţinea la reputaţia ţării şi a impecabilei sale limuzine. Cînd colo, această persoană îşi flutura batista şi ţipa de parcă s-ar afla în căruţă. Domnişoara Elver făcea semne chiar şi vacilor, şi cailor," striga şi cînd vedea pisici sau pui.
în spate, luară loc doamna Aldwinkle, doamna Cheli-fer, Chelifer şi domnul Cardan. Calamy şi domnişoara Thriplow declaraseră că n-au timp să meargă la Roma şi fuseseră lăsaţi — fără
nici o obiecţie din partea doamnei Aldwinkle —• la palat. Peisajul se derula placid de o parte şi de cealaltă a şoselei. Domnul Cardan şi doamna Chelifer discutau despre dansurile tradiţionale.
La o distanţă de cîteva sute de metri în urma limuzinei, lordul Hovenden aspira, dezgustat, aerul plin de praf.
— Cît de intolerabil de înset conduse bătrînul Ernest! ii spuse el Irenei.
— Mătuşa Lilian nu-i dă voie să meargă cu mai mult de 30 mile pe oră, îi explică fata.
Hdvenden replică dezgustat :
— Treizesi ! Şi trebuie chiar să le înghisim praful tot timpul drumului ?
— Poate c-ar fi bine să rămînem mai în urmă, îi sugeră Irene.
— Sau să-i întresem ?
— Cum crezi... îi răspunse Irene pe un ton ezitant. Nu cred că-i drept s-o silim pe biata mătuşa Lilian să înghită praful stirnit de noi.
— N-o să aibă prilejul să-l înghită mult, dacă bătrînul Ernest n-are voie să depăşească 30 de mile.
— In acest fcaz.. făcu Irene cu conştiinţa că şi-a îndeplinit datoria faţă de mătuşa Lilian.
Lordul Hovenden acceleră. Drumul larg, neted şi drept nu era prea circulat. Timp de două
minute doamna Aldwinkle înghiţi mica şi inevitabila sa porţie de praf, după care aerul se limpezi din nou. Undeva departe, pe drumul alb, un nor de praf, care se deplasa repede, era tot ce se mai putea zări din Veloxul lordului Hovenden..
*:■
299
— Slavă Domnului! exclamă bucuros lordul Hoven-den, acum putem nierge cu o viteză
rezonabilă. Zîmbi. Se simţea ca un tînăr gigant în extaz.
Şi Irene se simţea exaltată de viteză. Sub masca de mătase cenuşie care în loc de ochi avea două sticle bombate, buzele-i schiţau un zîmbet voios, lăsînd să se vadă dinţişorii albi.
— Cit de plăcut! exclamă ea.
— Îmi pare bine că-si plase, răspunse Hovenden. E splendid.
Dar o bătaie pe umăr îi aminti că mai era şi altcineva în maşină, în afară de dînsul şi de Irene.
Domnul Falx nu era deloc de părere că totul e splendid. Răscolită de vînt, barba-i albă se mişca şi se agita ca o fiinţă cuprinsă de spasmele morţii. Prin ochelarii lui fumurii se putea distinge o privire îngrijorată.
— Nu mergi cam repede ? strigă aplecîndu-se înainte, pentru a se putea face auzit.
— Cîtusi de pusin, îi strigă la rîndul său lordul Hovenden. Viteza obişnuită. Sîntem în deplină siguransă.
Eul său normal de pieton nu şi-ar fi putut închipui vreodată că ar fi putut să facă ceva contrar dorinţelor venerabilului său maestru. Dar tînărului gigant de la volanul Veloxului nu-i păsa de nimeni. Mergea pe calea sa proprie.