Trecură prin mahalalele sordide din Viareggio, prin păduricea solemnă de pini, înveşmîntată
în umbrele ei cenuşii şi pline de miresme. Apoi, bazilica albă, care se înălţa ca o insulă în mijlocul poieniţei de iarbă încadrată de ziduri crenelate, turnul alb cu arcade care se menţinea într-un echilibru miraculos, gata parcă să cadă, baptiste-riul alb şi rotund păreau că meditează
în tăcere la timpurile de glorie trecută, la dominaţia Pisei, la arta şi filozofia acesteia, la misterele religiei, la destinul cel impenetrabil, la tainele de nedezlegat ale dumnezeirii, la ni-micnicia şi măreţia omului.
— Ei, drăsie, cum de nu cade ? exclamă Hovenden la vederea turnului aplecat din Pisa.
Trecură pe lîngă casa de pe malul apei, în afara, oraşului, unde Byron s-a plictisit luni de zile, care i s-au
300
părut o veşnicie. După Pontedera drumul deveni şi mai dezolant. Urcară spre Volterra, mărginiţi de coline pustii, golaşe, care îşi dezvăluiau solul livid printre ierburile îngălbenite.
Peisajul avea un aspect de infern : cit vedeai cu ochii se întindeau coline aride şi văi seci, ca valurile unui ocean împietrit. Pe creasta celui mai înalt val se înălţa Volterra — capitala acestui straniu infern ; pe cer se profilau trei turnuri, un dom, un brîu de ziduri inexpugnabile, iar destul de departe de ele — încă destul de departe, dar înaintînd mereu, an după an, în direcţia lor — o rîpă devoratoare îşi croia drum în coasta colinei, înghiţind operele civilizaţiilor succesive, morminte etrusce, vile romane, mănăstiri şi fortăreţe medievale, biserici din epoca Renaşterii şi case construite recent.
— într-un oraş ca ăsta viasa trebuie să fie tare monotonă, reflectă cu voce tare Hovenden, luîncl virajele bruşte cu o virtuozitate care îl înspăimânta pe domnul Falx.
— Din moment ce te-ai născut în el, n-ai ce face,
îi răspunse Irene.
j — Ah, dacă amîndoi ne-am fi născut aisi, reflectă lordul Hovenden stimulat de viteză şi de îndrăzneală, n-ar
.fi fost de loc rău.
Lăsară Volterra în urmă. Peisajul infernal începu să fie
-atenuat de verdeaţă şi de alte indicii pămînteşti. Cobo-
arîră strada abruptă care traversează Colle. Peisajul era
%cum cît se poate de terestru. Pămîntul colinelor era roşu, ca cel din care Dumnezeu l-a creat pe Adam. Pe povîr-
'nişurile abrupte ale colinelor erau plantaţi în şiruri drepte
, copăcei tunşi, de ale căror ramuri, răsucite si negre, era, legată viţa de vie. Ici şi colo se zărea printre copaci cîte o pereche de boi albi care trăgeau alene un plug.
—- Acum avem un drum ecselent, declară lordul Hovenden.
Pe o porţiune mai dreaptă reuşi să atingă 88 mile pe oră. Barba domnului Falx se frămînta şi se răsucea ca lin animal în cuşcă. Fu extrem de fericit cînd se opriră în sfîrşit în faţa hotelului la Siena. ;Lî
- m
— Minunată maşină, nu-i asa ? ii întrebă lordul Hovenden după ce se opriră.
— Mergi mult prea repede, îi răspunse domnul Falx sever.
Faţa lui Hovenden se lungi :
— îmi pare foarte rău. In locul tînărului gigant se afla acum din nou pietonul docil. Se uită la ceas. Seilalsi nu cred că vor fi aisi, decît sel pusin peste trei sferturi de oră, adăugă el în speranţa că-l va calma prin această Informaţie pe domnul Falx.
Dar domnul Falx nu se calmă deloc. Iar cînd după prînz sosi vremea de plecare mai departe spre Peruggia, îşi exprimă cu hotărâre preferinţa de a se muta în limuzina doamnei Aldwinkle S-a hotărît să schimbe locul cu domnişoara Elver.
Aceasta n-avea nimic împotriva vitezei. Din contra, îi plăcea. Cu cît mergeau mai repede, cu atît strigătele ei de salut şi rămas bun erau mai ascuţite, cu atît făcea semne mai violente cu batista cîinilor şi copiilor. Singurul dezavantaj al vitezei era că vîntul îi tot smulgea batistele.
După ce-şi pierdu astfel toate cele patru batiste, domnişoara Elver izbucni în plîns. Lordul Hovenden fu nevoit să oprească şi să-i dea fularul lui colorat, din mătase. Domnişoara Elver fu încîntată de culorile vii ale acestuia. Pentru a o asigura împotriva asalturilor vîntului prădal-nic, o rugă pe Irene să i-l lege de încheietura mîinii.
—• Acum totul va fi în ordine, exclamă ea triumfătoare şi, scoţîndu-şi ochelarii de soare, îşi şterse ultimele urme ale recentei supărări.
Lordul Hovenden porni din nou. La orizont, mult deasupra platoului pe care călătoreau, îl întîmpină de departe silueta solitară a Muntelui Amiato. Cu fiecare milă pe care o străbăteau spre sud, coarnele boilor înjugaţi la căruţe deveneau tot mai lungi. Un strănut — şi riscai să fii găurit; un moment de neatenţie şi te puteai trezi înşfăcat de aceste suliţe tari şi ascuţite.
Trecură prin San Quirico ; dinspre parcul tainic şi melancolic, înconjurat de zidurile citadelei în ruină, venea un miros de lemn încălzit la soare. La Pienza găsiră întruchipată concepţia lui Platon despre cetate, oraşul cu O mare ; o poartă stră-
30?
juită de ziduri, după care urma o stradă scurtă, o piaţă — cu o catedrală şi cu palate dispuse pe celelalte trei laturi —• o altă stradă scurtă, o altă poartă şi din nou ogoare, cu porumb, viţă de vie şi plante oleaginoase; vîrîu] albastru şi semeţ al lui Monte Amiato privea în jos spre această ţară a belşugului. La Montepulciano erau şi mai multe palate şi biserici ; dar în locul frumuseţii raţionale, dominate de simetrie, domnea o confuzie pitorească şi haotică.
— Fir-ar să fie ! exclamă lordul Hovenden în timp ce se strecura frînînd mereu pe strada principală, care iniţial fusese proiectată doar pentru catiri şi măgari. Din ferestrele cu fronton, străjuite de pilaştri, ale palatelor îi priveau feţe curioase. Dvipă ce trecură prin Renaştere şi pe sub un arc medieval, se pomeniră din nou în cîm-piile eterne. Din Montepulciano coborîră
spre lacul Tra-simene.
— Parcă a fost o bătălie pe aici ? se interesă Irene, după ce citi numele pe hartă.
Şi lordul Hovenden avu impresia că ceva asemănător se petrecuse pe aici prin apropiere.
— Dar asta n-are o prea mare importansă, nu-i asa ? Irene dădu din cap ; într-adevăr n-avea prea mare importanţă.
— Nimic ri-are importansă —- se strădui să se facă auzit lordul prin vîntul a cărui viteză era, conform indicatorului de kilometraj, 45 de mile pe oră. Nimic — în afară de — vîntul îi dădu curaj — în afară de tine. Şi adăugă în grabă, pentru a preveni o eventuală ripostă severă din partea Irenei : Se plictisitor e să cobori pe un drum atît de întortocheat ca ăsta. Nu te posi aventura să acselerezi mai mult.
După ce pătrunseră într-o vale întinsă, pe ţărmul apusean al lacului, faţa i se lumină.
— Asta îmi plase mai mult.
Vintul care le sufla în faţă se înteţi ; din simple rafale, se transformă în furtună, iar din furtună
aproape în uragan. Curajul lui Hovenden crescu odată cu viteza. Bu-zele-i se crispară într-un surîs extatic. Pe după ochelarii fumurii, oehi-i străluceau.
303
— E splendid, exclamă el.
— Splendid ! răspunse ca un ecou Irene.
Zîmbea şi ea sub masca-i de mătase. în spaţiul dintre ochelari şi clapele bonetei de piele, vîntul şuiera triumfător. Era fericită.
Drumul coti la stînga, urmînd ţărmul sudic al lacului.
— Vom ajunge curînd la Peruggia, spuse cu regret Hovenden. Se plictiseală ! , Irene, care nu răspunse nimic eră în sinea ei de aceeaşi părere.