Continuau să meargă înainte cu toată viteza. Vîntul puternic le sufla în' faţă. La un moment dat ajunseră la o bifurcaţie. Lordul Hovenden o luă la stînga. Apa cea albastră dispăru.
— La revedere, Trasimene ! rosti cu regret Irene. Era un lac frumos ; tare ar fî vrut să-şi amintească
ce s-a întîmplat pe aici.
Drumul începu să urce în serpentină. Vîntul se mai domoli. Din vîrful colinei, Irene zări din nou cu surprindere apele albastre, de care abia se despărţise pentru totdeauna, strălucind la două sau trei sute de picioare în jos, la stînga. In faţa acestei privelişti superbe, domnişoara Elver bătu din palme şi începu să strige.
— Ei ! exclamă surprinsă Irene, dar cum se explică asta ?
— Am luat-o pe un drum greşit, o lămuri Hovenden. Ne îndreptăm din nou spre nord pe partea răsăriteană â lacului. îl vom ocoli. Ar fi prea plictisitor să ne oprim şi să ne întoarsem.
Continuară să gonească mai departe. Mult timp cei doi nu scoaseră nici o vorbă. în spatele lor, domnişoara Elver striga la vederea oricărei fiinţe vii pe care o în-tîlneau în cale.
Erau fericiţi şi veseli ; ar fi dorit să meargă aşa la infinit. Goneau într-una. Pe ţărmul- nordic, drumul deveni din nou drept şi neted. Vîntul deveni mai răcoros, în depărtare, cocoţate pe colinele lor, Cortona şi Montepulciano se deplasau încet, aidoma unor stele fixe, în timp ce treceau în viteză pe lîngă ele. Acum erau din
304
nou pe ţărmul apusean. Din vîrful promontoriului său, Castiglione del Lago se privea placid în apă.
— E splendid ! strigă lordul Hovenden, încercînd să acopere cu vocea sa tumultul uraganului. Dar ia spune-mi, adăugă el, nu cumva Hannibal, sau cam asa seva, a avut o bătălie aisi ? Cu elefansi, sau seva de genul asesta ?
— S-ar putea, îi răspunse Irene.
— Nu că ar avea vreo importantă.
— Nici vorbă, îl asigură Irene, sub masca de mătase. Hovenden rîse. Era fericit, vesel şi plin de îndrăzneală.
— Te-ai mărita cu mine dacă si-aş sere-o ?
întrebarea urma în mod firesc după discuţia lor despre Hannibal şi elefanţii săi. Nu o privi cînd îi puse această întrebare ; cînd mergi cu 67 mile pe oră trebuie să ai ochii aţintiţi asupra drumului.
— Nu spune prostii, îi răspunse Irene.
— Nu spun prostii, protestă lordul Hovenden. Te-am întrebat numai. Vrei să te mărişi cu mine ?
— Nu.
— De se, nu ?
— Nu ştiu.
Trecură de Castiglione. Cele două stele fixe — Montepulciano şi Cortona — rămăseseră în urmă.
— Nu-si plac ? îi strigă lordul Hovenden. Vîntul se transformă în uragan.
— Ştii doar bine că-mi placi.
— Atunsi de se ?
— Fiindcă, fiindcă... Oh, nu ştiu. Aş vrea să nu mai vorbeşti de asta.
Automobilul continua să gonească cu toată viteza. Erau din nou pe ţărmul sudic. Cu o sută de metri înainte de bifurcaţie, lordul Hovenden rupse tăcerea.
— Vrei să te mărişi cu mine ?
— Nu, răspunse Irene.
Lordul Hovenden coti la stînga. Drumul urca şi se încolăcea în spirală ; vîntul se mai domoli.
— Opreşte ! îi strigă Irene. Iar ai greşit drumul.
305
Dar Hovenden nu opri. Ba chiar acceleră şi mai mult. Dacă automobilul lua totuşfvirajele, asta se datora mai degrabă unei minuni decît legilor lui Newton sau alt naturii.
— Opreşte ! strigă din nou Irene. Dar automobilii} continua să gonească.
Din vîrful colinei văzură din nou lacul.
— Vrei să te mărişi cu mine ? o întrebă din nou lordul Hovenden. Ochii-i erau aţintiţi asupra drumului. Pe faţă i se întipărise un zîmbet extatic, triumfător. Nu s-a simţit niciodată mai fericit ca-acuma, mai plin de curaj, mai puternic. Vrei să te mărişi cu mine ?
— Nu ! îi răspunse Irene. Era agasată ; Doamne cit e de stupid !
Mai multe minute se, scurseră în tăcere. La Casti-glione del Lago o întrebă din nou. Irene îşi repetă răspunsul.
— Sper că nu intenţionezi să repeţi trucul ăsta de circ ? ,îl întrebă ea cînd se apropiară
de bifurcaţie.
— Depinde dacă te mărişi cu mine sau nu, îi răspunse el. De data aceasta rîse puternic şi atît de contagios, încît Irene, a cărei enervare ,era doar o suprapunere artificială asupra fericirii de care era cuprinsă, nt: se putu stăpîni să nu rîdă şi ea. Vrei 'sau nu ? o întrebă el.
— Nu.
Lordul Hovenden o luă la stingă.
— Vom ajunge tîrziu la Peruggia ! spuse el.
r— Ah ! exclamă domnişoara Elver, cînd ajunseră îii vîrful colinei. Ce frumos ! Bătu din palme. Apoi, aple-cîndu-se, o bătu pe Irene pe umăr. Ce multe lacuri sînt pe-aici ! spuse ea.
Pe ţărmul nordic, lordul Hovenden o întrebă din nou. Martori erau Cortona şi Montepulciano.
— Nu văd de ce m-aş lăsa tiranizată, răspunse Irene. Lordul Hovenden aprecie acest răspuns ca fiind mai
promiţător decît cel dinainte.
— Dar nu eşti deloc tiranizată.
— Ba sînt, insistă ea Vrei să mă sileşti să-ţi dau imediat un răspuns, fără să mă gîndese
•?
«ir — Ei, nu, răspunse Hovenden, asta-i prea de tot. Te silesc eu să-mi dai imediat un răspuns
?• Dimpotrivă. îşi dau timp să te gîndesti. Dacă vrei, ne invîrtira toată noaptea în jurul lacului.
La un sfeit de milă înaintea bifurcaţiei, îi puse din nou întrebarea.
— Eşti o bestie, replică Irene. 3, -— Asta nu-i un răspuns,
.(•;; ■—■ Nu vreau să răspund.
— Nu-si ser să-mi dai un răspuns presis, concedă el. Vreau numai să-mi spui se crezi despre asta. Spune-mi numai că „poate"4.
— Nu vreau, insistă Irene. Erau acum foarte aproape de bifurcaţie.
— Numai un „poate". Spune-mi numai că ai să te gîndesti la asta.
— Bine, am să mă gîndese, îi răspunse Irene. Dar bagă deseamă, asta nu mă leagă cîtuşi...
Nu apucă să termine propoziţiunea, că automobilul, care se îndreptase spre stînga, se abătu brusc spre dreapta cu atîta putere, încît Irene fu nevoită să se apuce de scaun pentru a nu fi proiectată în afară :
— Doamne !
-— Totu-i în ordine ! o linişti lordul Hovenden.
Mergeau acum liniştiţi pe drumul din dreapta. Zece minute mai tîrziu, după ce trecură de o mică trecătoare, văzură Peruggia strălucind în soare, pe deal. Cînd ajunseră la hotel aflară că
ceilalţi sosiseră demult.
— Am luat-o pe un drum greşit, le explică lordul Hovenden. Si fiindcă veni vorba, adăugă el, adresîndu-se domnului Cardan, lacul pe care l-am ocolit, nu cumva Hannibal, sau altsineva...
— Atît de multe lacuri, îi povesti domnişoara Elver doamnei Chelifer. Atît de multe !
■— Numai unul singur, îţi spun cu siguranţă, draga mea, insistă cu blîndeţe doamna Chelifer.
— Multe de tot!
■■■71 Doamna Chelifer oftă cuprinsă de milă.
307
20*
1 înainte de cină, Irene şi lordul Hovenden plecară să facă un tur prin oraş. Uriaşele palate din piatră îi priveau cum trec. Soarele coborîse atît .de mult, încît numai ferestrele de la etajele superioare, acoperişurile şi cornişele erau luminate. Umbra cenuşie a pămîntului învăluia partea de jos a palatelor, în timp ce acoperişurile erau pictate în corai şi roşu aprins.
— îmi plase aisi, spuse lordul Hovenden. în împrejurările de faţă i-ar fi plăcut chiar şi oraşele Wigan sau Pittsburg.
— Şi mie, îi răspunse Irene.
Prin ferăstruica părului ei des privea o faţă zîmbi-toare, cuprinsă de o fericire copilărească.
Părăsind cartierele nobile ale oraşului, se aventurară în labirintul aleilor abrubte, al pasajelor şi scărilor întortocheate din spatele catedralei. Clădite la întîmplare pe povîrnişul dealurilor, casele înalte păreau că se suprapun, ca părţile componente ale unui edificiu imeţns şi fantastic, străbătut de alei ca de nişte coridoare. Drumul, cînd se înfunda printre case formînd un tunel lung şi întunecos, cînd se lărgea şi se transforma în pieţe mici, ca nişte fîntîni deschise spre cer. Prin uşile date la o parte, la capătul scărilor exterioare, puteai vedea la lumina puternică a becurilor cîte o familie adunată la cină. Drumul se transformă apoi în trepte şi trecu prin-tr-un alt tunel, cu aspect mai vesel, datorita luminilor unei cîrciumi la subsol, care dădea în el. Din gura largă a cavernei venea un miros de băuturi spirtoase, se auzeau voci şi rîsete puternice.