Apoi, ieşind de sub clădirile înalte, se pomeniră pe marginea unui povîrniş abrupt, de unde se vedea panorama vastă a cerului palid de seară, festonat de profilurile albastre ale munţilor şi cu o lună rotundă, strălucitoare, ce domina solemn întregul peisaj. Aplecîndu-se peste parapet, văzură jos, la cîţiva zeci de metri, acoperişurile unui alt cartier al oraşului. în timp ce culorile acestei lumi se mai luptau încă cu întunericul devorator, municipalitatea generoasă însăila străzile cu lumini galbene. Prin aerul pur şi transparent se răspîndi un miros slab de fum şi carne friptă. Liniştea care pogora din cer era atît de profundă şi înălţătoare încît zgomotele oraşului — puzderie de detalii distincte pe întinderea unei. vaste cîmpii —• nu făceau decît s-o adîncească şi mai mult, să atragă atenţia asupra imensităţii ei, în contrast cu zarva meschină din inima spectatorului.
— îmi plase aisi, repetă lordul Hovenden.
Statură aşa mult timp, cu coatele sprijinite pe parapet, fără să scoată o vorbă.
— Ascultă, începu brusc Hovenden. Pe faţa sa apăru expresia umilă, timidă, a pietonului. Îmi pare îngrozitor de rău de tot se am făcut în jurul lacului asela afurisit.
Tînărul gigant de la volanul unui Vauxhall Velox se retrase împreună cu automobilul său în garaj, lăsîndu-l pe Hovenden, cel mult mai puţin formidabil, să continue campania pe care o începuse cu atîta măiestrie. Luna, frumuseţea încîntătoare a feţei care privea gînditoare prin ferăstruica de păr, liniştea enormă şi zgomotele abia perceptibile, ca bătăile unei inimi, mirosul de fum şi de carne friptă — toate acestea conspirau pentru a transforma acea însufleţire veselă de care fusese cuprins lordul Hovenden, într-o melancolie blîndă şi dulce.
Faptele pe care le săvîrşise în după-amiaza aceasta i se păreau, în condiţiile noii sale stări de spirit, de o violenţă condamnabilă, îi era teamă că prin comportarea sa brutală a compi-omis cauza. Ar putea, oare, să-l ierte vreodată pentru o asemenea purtare ? Era copleşit de
.remuşcări. Singura sa şansă era să ceară iertare.
— îmi pare extrem de rău.
— Adevărat ? Irene se întoarse spre el şi-i zîmbi. I se vedeau dinţişorii albi sub buza de sus puţin răsfrîntă. Ochii larg deschişi, de copilă, străluceau de fericire. Mie, nu. Cîtuşi de puţin.
^
Lordul HoVenden îi luă mina într-a lui.
— Nu eşti supărată ? Deloc ? Ea-şi scutură capul.
— îţi aminteşti de ziua aceea sub măslini ?
— Am fost o brută, şopti el plin de remuşcări."
309
— Am fost o proastă, îi răspunse Irene. Dar m-am schimbat acum.
— Doar nu vrei să spui că...
Ea îşi scutură pletele. Se întoai'seră la hotel ţinîndu-se de mînă. Hovenden vorbi şi rîse tot" drumul. Irene era tăcută. Sărutarea o făcuse şi pe ea fericită, dar într-alt mod.
\N f.A^A"
Alba
LTI
Capitolul II
Timp şi spaţiu, materie şi spirit, subiect, obiect — cît de strîns se împletiră aceste noţiuni a doua zi pe drumul spre Roma. Călătorul simplu care-şi închipuie că voiajează liniştit prin Umbria şi Latium se pomeneşte dintr-odată azvhiit dintr-o perioadă istorică în alta, rostogolit cu cea mai mare viteză prin tot felul de sisteme economice, pus să escaladeze culmi ale filozofiei şi reli-Irsgi, să treacă vertiginos.de la o concepţie estetică la n\alta. Dimensiunile sînt multiplicate într-un ritm ameţi-Ccstor şi automobilul care pare că merge liniştit pe drum ~
■ este angajat, în realitate — cu viteza pe care i-o pot ^imprima cei 40 de cai putere şi inteligenţele umane din sjj interior -— pe o serie de alte trasee care duc în mod siirmltan în toate direcţiile.
Părăsiră Peruggia pe o dimineaţă senină. Pe cerul albastru, deasupra lui Subasio, pluteau cîţiva nori albi şi masivi. Coborîră în tăcere pe drumul care se încolăceşte în jurul muntelui.
La picioarele acestuia, la adăpost de soare, în răcoarea delicioasă a cavoului lor familial, volumnii cei graşi stăteau tolăniţi pe capacele sarcofagelor de marmură ca pe banchetele din jurul meselor de ospeţe. într-o eternă anticipare a următorului fel de mâncare suculent, zîmbeau cu acelaşi zîmbet secular. „Ne-a plăcut viaţa, păreau ei să spună, şi nu ne-a înspăimîntat moartea. Gîndul morţii era condimentul care făcea ca cele douăzeci şi cinci de mii de mese luate pe acest pămînt să ni se pară şi mai gustoase."
Cîteva mile mai departe, la Assisi, mumia unei sfinte zace într-un sicriu de sticlă, iluminat puternic de becuri
311
ascunse cu grijă. „Gîndeşte-te la moarte, spune sfînta, nu uita că toate lucrurile sînt pieritoare, că viaţa asta de sub lună este şi ea trecătoare. Gîndeşte-te, gîndeşte-te mereu ; şi în cele din urmă viaţa însăşi îşi va pierde savoarea şi moartea o va corupe ; îţi va fi ruşine de trupul tău; vei fi dezgustat de el. Meditează profund asupra morţii şi vei ajunge să negi frumuseţea şi sanctitatea vieţii." De fapt mumia fusese pe vremuri o călugărita.
— Cînd Goethe a sosit la Assisi, spuse domnul Car-dan după ce ieşiră din cavoul sfintei Clara, singurul lucru pe care l-a admirat a fost porticul unui templu de categoria a doua, de pe vremea romanilor. Poate că Goethe n-a fost chiar atît de stupid pe cît îl socotim noi.
■— Tfn loc admirabil de jucat halma, exclamă Chclifcr cînd intrară în Tcatro Mctastasio.
Această scenă rococo a fost făcută special ca arta să se proslăvească pe sine. Pretutindeni, de peste două sute de ani încoace, arta nu face decît să se proslăvească.
Dar în bisericile, superioară şi inferioară, ale Sfîntu-lui Francisc, Giotto şi Cimabue au arătat că arta a proslăvit pe vremuri şi altceva decît pe ea însăşi. Acolo arta-e slujitoarea religiei, sau,
— cum ar spune psihanaliştii, într-un mod mai ştiinţific — erotismul anal este de cele mai multe ori concomitent cu homosexualitatea incestuoasă.
— Mă întreb, spuse domnul Cardan dus pe gînduri, dacă Sfîntul Francisc a reuşit într-adevăr să facă sărăcia atît de demnă, de fermecătoare şi atractivă, pe cît se spune. In zilele noastre cunosc foarte puţini oameni săraci care să arate într-adevăr frumos.
O privi pe domnişoara Elver care ţopăia ceva mai încolo, pe drum, ca o pasăre de apă pe uscat. Capătul fularului colorat al lordului Hovenden se tîra în urma ei în praf ; îi fusese legat de încheietura mîinii, dar uitase de acest lucru. „Douăzeci şi cinci de mii de lire", se gîndi domnul Cardan şi oftă, Sfîntul Francisc şi Budha şi-au aranjat altfel treburile. Dar în zilele noastre-i greu să cerşeşti cu oarecare demnitate.
Se urcară din nou în automobile ; fluturîndu-şi fularul, domnişoara Elver îşi luă rămas bun de la sfinţii care s-au gîndit atît de mult la moarte îneît au trebuit să-şi mortifice viaţa. în răcoroasele lor palate de vară, vo-lumnii cei graşi zîmbeau dispreţuitori. „Noi nu ne gîn-deam la moarte. Noi făceam copii, ne înmulţeam turmele, ne extindeam ogoarele pogon după