pogon, proslăveam viaţa." Lordul Hovenden acceleră ; cele două înţelepciuni — legea veche şi cea nouă — ramaseră în urmă.
Spello se prăvăli peste colină pentru a-i privi. La Fpligno era zi de tîrg. Era atît de multă lume, îneît domnişoara Elver obosi să'tot facă semne şi să tot strige. Pe muntele său conic, Trevi părea un oraş din cărţile cu poze. De o parte şi de alta a drumului, în cîmpia cea mănoasă, se înălţau fabrici ; coşurile înalte erau ca nişte imitaţii mai zvelte ale turnurilor de castele cocoţate pe coline. în vremurile noastre sigure şi civilizate, tîlharii coboară din viziunile lor din munţi şi-şi clădesc turnurile de pază în văi. Călătoreau prin progres ; prin progres, cu o milă pe minut. Şi, deodată, la dreapta lor, se dezvălui miracolul rece şi seînteietor al Clitumnusului ; izvorul sacru ţîsnea din coasta muntelui şi se revărsa într-un bazin debordant.
Malurile îi erau acoperite de un gazon verde, aproape ca cel englezesc. în mijloc se înălţau insuliţe verzi ; sălciile plîngătoare, aplecate deasupra apei, punţile arcuite, transformaseră
acest lăcaş roman într-un peisaj chinezesc.
— Alte lacuri, strigă domnişoara Elver.
La Spoleto se opriră pentru a lua masa şi pent'u frescele lui Filippo Lippi, un pictor pe care doamna Aldwinkle îl admira în mod deosebit pentru că — fiind călugăr — a avui curajul să
răpească o fată dintr-o şcoală mănăstirească. în abside semiobscure, formele pioase şi elegante, culorile clare şi pure. se armonizau perfect. Erotismul anal era încă servitorul homosexualităţii incestuoase, dar nu în mod exclusiv. Aceste forme luminoase de erotism anal sugerau ceva mai mult decîl erotismul anal. Dar desenatorul acestui narthex din cmquecento mai mult decît roman, situat în partea de
312
313
apus a bisericii, fusese cu siguranţă un coprofil pup şi j autentic. Cit de încîntătoare este divina filozofie ! Astrologia, alchimia, frenologia şi magnetismul animal, razele N, ectoplasma şi caii socotitori ai lui Elberfield au fost la modă la vremea lor şi au dispărut. Nu trebuie să-i regretăm deoarece ne putem lăuda şi noi cu o ştiinţă tot atît de populară, tot atit de facilă şi atotştiutoare cum fuseseră pe vremuri frenologia sau magia. Gali şi Mes-mer au cedat locul lui Freud. La timpul său, Filippo Lippi a avut bosa artei. Astăzi e un homosexual incestuos, cu înclinaţii spre erotism anal. Ne mai putem oare îndoi că inteligenţa omenească se află
în progres şi se dezvoltă ? Peste 50 de ani, ce interpretare curentă i se va da lui Filippo Lippi ?
Cu siguranţă că ceva mai profundă, mai întemeiată chiar decît excrementele şi incestul infantil
; putem fi siguri de acest lucru. Dar ce interpretare anume numai Dumnezeu ştie. Cit de încîntătoare este divina filozofie !
— Îmi plac picturile astea, îi şopti lordul Hovenden Irenei.
0 porniră din nou. Străbătură trecătoarea Somma şi coborîrâ printr-un defileu lung şi întortocheat spre Terni. Traversară valea înconjurată de munţi prăpăstioşi si ascuţiţi, urcară
spre Narni — Narni cel suspendat în mod primejdios deasupra unei văi adinei — şi-şi continuară drumul spre Colinele Sabinelor.
Sabinele, Sabinele... Numele acesta avu darul să abată brusc automobilele din drum. Kheu, jugaces ', cum zboară timpul — n-au fost rostite oare pentru prima oară aceste cuvinte, în mod elegant şi peremptoriu, la o fermă sabină ? Dar femeile sabine ! Numai Rubens a ştiut cum arătau şi cum a trebuit să fie răpite. Cît de corpolente şi blonde erau ! Ce veşminte strălucitoare de mătase aveau, şi ce perle ! Iar răpitorii lor romani erau bronzaţi ca nişte indieni. Muşchii le ieşeau in evidenţă : ochii şi armura străluceau. De pe spinările cailor fremătători, ei plonjau direct în marea înspumată a corpurilor feminine care se învolbura şi se rostogolea sălbatic în jurul lor. Arhitectura însăşi devenea tumultuoasă şi orgiacă. Ce 1 Horaţiu, Ode, III.
vremuri ! După ce urcară de la Narni. pătrunseră chiar în inima acestor vremuri. Dar şi alţi pictori, în afară de Peter Paul au trecut pe aici. El a pictat numai sabinele. Ceilalţi, decorul. Un cioban bătrîn apăru dintre ruinele Piranesei şi-i privi, sprijinindu-se în toiag, de pe o stîncă c6
domina drumul. O turmă de capre, rumegînd tolănite la umbra unui stejar, cu boturile lor negre şi bărboase, cu coarnele răsucite profilîndu-se pe cerul albastru şi luminos, stăteau grupate cu mult simţ profesional ; doar studiaseră arta compoziţiei picturale de la cei mai mari maeştri — şi acum nu aşteptau decît sosirea lui Roşa da Tivoli. Şi cu siguranţă că acelaşi olandez italienizat era răspunzător şi pentru turma de oi prăfuită, pentru cîinl, pentru copilandrii cu ciomege şi pentru ciobanul mătăhălos, îmbrăcat ca un caprîpcd, în pantaloni din piele de capră şi călare pe un măgăruş a cărui micime scotea în evidenţă prin contrast demnitatea chipeşă a călăreţului. Dar olandezii şi flamanzii nu au fost singurii străini care au zugrăvit pe pînză aceste meleaguri italiene. Au existat arbori, poiene, stînci care, în virtutea dreptului cuceritorului, i-au aparţinut lui Nicolas Poussin. Ajunge să închizi ochii pe jumătate şi stînca cenuşie devine un cavou în ruine : Et ego in Arcadia '...; satul de colo, pe vîrful colinei, de peste vale, se transformă într-o cetă-ţiiie cu colonade, cupole şi arcuri de triumf ; iar ţăranii care îşi lucrează ogoarele devin cetăţeni ai unei Arcadii transcendentale, angajaţi cu toată gravitatea şi sobrietatea in urmărirea Adevărului, a Binelui şi a Frumosului. Acestea ar constitui primplanul şi planul al doilea. Dar, deodată, de pe creasta unei coline, după care începea o lungă coborîre, se dezvălui fundalul îndepărtai şi vast al lumii ideale a lui Poussin : valea Tibrului, cîmpia ondulată a Campagniei, iar în mijloc — fantastic şi neverosimil —
conul solitar al muntelui Soracte, profilîndu-se în mantia s.a azurie de ceaţă pt cerul albastru.
» Inscripţie pe celebrul tablou „Pastorii din Arcadia" al lui Nicolas Poussin, 314
Capitolul HI
De pe culmea Pincio, domnul Falx denunţă oraşul care se întindea la picioarele sale.
— Minunat, nu-i aşa ? exclamase doamna Aldwinkle. Roma era una din proprietăţile sale private.
— Dar fiecare piatră, începu domnul Falx, a fost ridicată prin munca sclavilor. Fiecare piatră
! Milioane de nenorociţi au muncit din greu şi au pierit aici! Vocea domnului Falx deveni mai puternică, vocabularul mai colorat, şi el începu să gesticuleze ca la un miting. Pentru ca aceste palate, aceste biserici grandioase, aceste forumuri, amfiteatre, şi mai ştiu eu ce să fie prezente astăzi aici pentru" a vă desfăta privirea. Merită, oare, aceste sacrificii, vă întreb eu
? Desfătarea de o clipă a cîtorva indivizi fără treabă constituie oare un motiv suficient pentru oprimarea seculară a milioane de fiinţe omeneşti — fraţii, egalii lor în faţa lui Dumnezeu
? Merită oare, vă întreb eu încă o dată ? Nu, de o mie de ori nu ! — şi domnul Falx lovi cu pumnul drept în palma stingă. Nu !
— Uitaţi, însă, i se adresă domnul Cardan, că există o ierarhie naturală.
Aceste cuvinte parcă îi amintiră de ceva. Se uită împrejur. De cealaltă parte a drumului, la una din măsuţele de lingă o estradă pentru orchestră, domnişoara Elver, îmbrăcată în sacul ei de stofă de mobile înflorată, înfuleca unul după altul, cu o expresie de extaz întipărită pe faţa mînjită cu cremă, ecleruri de ciocolată şi meringuri. Domnul Cardan se întoarse şi continuă :