— Există un număr mic de britanici care nu vor fi niciodată sclavi şi un foarte mare număr care nu numaî
316
că vor fi sclavi, dar care se vor simţi complet pierduţi dacă vor fi lăsaţi liberi. N-am oare dreptate ?
— Numai în mod aparent, îi răspunse sever domnul Falx. Dar vă autorizează oare acest argument să stoar-ceţi vieţile a milioane de fiinţe omeneşti de dragul cîtorva opere de artă ?
Cîtc mii de muncitori, cu neveste şi copii, n-au dus oare o viaţă de mizerie pentru ca biserica Sfîntului Petru să fie ceea ce este ?
— La drept vorbind, catedrala Sfîntul Petru nu prea e operă de artă, spuse pe un ton dispreţuitei' doamna Aldwinkle, avînd impresia că a marcat un punct decisiv în discuţie.
— Dacă e vorba de vieţi trăite în mizerie, interveni Chelifer, permiteţi-mi să mă ridic în apărarea mai mult a clasei mijlocii dccît a celei muncitoare. Din punct de vedere material, poate că o duce ceva mai bine ; dar din punct de vedere moral şi spiritual, vă asigur că se si-tuează în însăşi inima realităţii. Intclectualiceşte, bineînţeles, burghezii nu se deosebesc de muncitori. Numai o minoritate neglijabilă şi instabilă, din ambele clase, face parte din cele trei categorii inferioare ale lui Galton. Din punct de vedere moral şi spiritual, burghezii o duc însă
mult mai rău ; ei suferă de pe urma unei dependenţe mai mari de opinia publica, sînt torturaţi de snobism, trăiesc mereu într-o stare de teamă şi ură. Pentru că nu numai muncitorilor le este teamă că-şi pot pierde slujbele, ci şi burghezilor, şi din motive mai întemeiate — au mai mult de pierdut, au de căzut mai de sus ; dintr-un paradis precar în abisurile sărăciei fără
de speranţă, unde-i aşteaptă1" azilul şi oficiile de plasare supraaglomerate ; şi vă mai miră
că trăiesc mereu cu teamă ? Cît priveşte ura — cea a proletariatului faţă de burghezie este floare la ureche în comparaţie cu ura pe care burghezia o nutreşte faţă de proletariat.
Burghezul nostru îl urăşte pe muncitor pentru că îi este frică de el. El este înspăi-raîntat de revoluţie care poate să-l azvîrle din paradisul Râu aristocratic în infern. Cu cită invidie, cu ce resentimente amare priveşte burghezul nostru cea mai neînsemnată îmbunătăţire a existenţei muncitorului ! O consideră întotdeauna ca o îmbogăţire pe seama sa. Vă mai amin-Slî
tiţi de perioada războiului şi a prosperităţii care a urmat, cînd pentru prima oară în istorie muncitorii au primit salarii ce le-au permis să trăiască în condiţii oarecum confortabile ; vă
amintiţi de asemenea cu cită furie, cu cîtă ură sălbatică şi plină de veniri au denunţat clasele mijlocii excesele violente la care se deda sărăntocul în clipele lui libere ? închipuiţi-vă !
Monştrii cumpărau pînă şi piane — piane ! De atunci încoace aceste piane au fost revîndute.
Mobilele inutile au luat calea tuturor lucrurilor de care omul se poate dispensa. Pînă şi paltonul de iarnă a fost amanetat. Burghezul, deşi vremurile sînt şi pentru el grele, se simte mai fericit; e răzbunat. Poate să ducă o viaţă relativ * mai liniştită. Şi ce viaţă ! O viaţă după
chipul poftelor sale, dar timorată şi convenţională ; distracţiile îi sînt furnizate de societăţi anonime ; nu are nici o religie, doar un mare respect pentru convenţiile aristocratice, care nu au nici măcar justificarea originii divine. A auzit vorbindu-se despre artă şi filozofie şi repetă
cele auzite pentru că modelele pe care vrea să le imite fac la fel; capacitatea sa intelectuală. şi lipsa de cultură nu-i permit să obţină însă satisfacţii reale de pe urma artei şi filozofiei. In consecinţă, este mai sărac decît sălbaticul care, chiar dacă nu a auzit niciodată de artă sau ştiinţă, e bogat în schimb în religie şi cunoştinţe transmise prin tradiţie. Viaţa unui animal sălbatic are o oarecare demnitate şi frumuseţe ; numai despre viaţa unui animal domestic se poate spune că este degradată. Burghezul este un animal uman perfect domesticit. Iată de ce, adăugă Chelifer, iată de ce oricine doreşte să trăiască cu adevărat în inima realităţii umane trebuie să trăiască în mijlocul burgheziei. De altfel, în scurt timp, nu va mai fi nevoie de o distincţie — care să suscite invidia — între clase. în curînd toţi vor fi burghezi. Farmecul claselor de jos a constat în trecut in aceea, că erau compuse din animale umane aflate într-o stare de relativă sălbăticie. Ele aveau o înţelepciune tradiţională şi superstiţii tradiţionale ; aveau propriile lor distracţii vechi şi simbolice. Mama poate să vă spună tot ce vă interesează
în această privinţă, urmă el făcînd o paranteză. Faptul că Tolstoi i-a preferat pe ţăranii ruşi prietenilor săi bogaţi şi cultivaţi este foarte explicabil. Ţăranii erau sălbatici. Ceilalţi. în fond tot nişte brute, erau dezgustător de domesticiţi. Mai mult decît atît : erau nişte cîini de lux de o rasă complet inutilă ; ţăranii făceau cel puţin ceva pentru a-şi justifica existenţa. In alte ţări din Europa şi în Lumea Nouă sălbaticii sînt pe cale de dispariţie rapidă. Ziarele vîndute în milioane de exemplare, precum şi radiourile îi domesticesc într-un ritm vertiginos.
Puteţi umbla mult şi bine prin Anglia zilelor noastre pînă să daţi de un animal cu adevărat sălbatic. Ele mai există, totuşi, la ţară şi chiar in cartierele infecte şi necivilizate ale oraşelor.
Iată de ce, repet încă o dată, trebuie trăit în mijlocul burgheziei suburbane. Animalele degradate şi domesticite sînt prototipul animalelor umane din zilele noastre ; ele vor fi cele care vor moşteni pămîntul în generaţiile următoare ; ele sînt cele care caracterizează realitatea modernă. Cele sălbatice nu mai sînt tipice ; ar fi caraghios să fii adeptul lui Tolstoi acum, în Europa occidentală. Cît priveşte bărbaţii şi femeile în adevăratul înţeles al cuvîntului, în opoziţie cu animalele umane — cele sălbatice sau domestice — aceştia constituie o excepţie atît de extraordinară îneît nici nu avem dreptul să ne gîndim la aşa ceva. Această cupolă — şi Chelifer arătă silueta cupolei Sfîn-tulul Petru care se înălţa deasupra caselor de cealaltă parte a oraşului — a fost proiectată de Michelangelo. Şi
0 foarte frumoasă. Dar ce legătură există între ea sau
01 şi noi ?
— Blasfemie ! exclamă doamna Aldwinkle, ridieîn-clu-sc în apărarea lui Buonax-roti.
Domnul Falx dădu glas unui resentiment mai veci ii :
— Calomniaţi natura umană, spuse el.
— Toate sînt adevărate şi cît se poate de evidente, începu domnul Cardan. Dar nu văd de ce nu ne îngăduiţi să ne amuzăm cu Michelangelo, dacă vrem. Numai Dumnezeu ştie cît de greu este pentru vin om să înfrunte viaţa ; de ce să-l lipseşti de micile lui plăceri în această sarcină
grea ? De pildă vinul, lectura, ţigările şi conversaţia, arta, bucătăria, religia pentru cei cărora le place. sportul, dragostea, umanitarismul, haşişul şi celelalte.
;ît8
Orice om are reţeta lui proprie pentru a-şi uşura viaţa. De ce să nu i se permită să profite în pace de narcoticul lui ? Voi tinerii sînteţi al dracului de intoleranţi. Şi asta o spun mereu. Nu sînteţi decît nişte prohibiţionişti.
— Şi totuşi, interveni doamna Chelifer cu vocea-i blinda şi melodioasă, nu puteţi nega că prohibiţia a făcut mult bine în America.
Se înapoiară la cofetăria de unde plecaseră cu cîteva minute mai înainte pentru a admira priveliştea. Domnişoara Elver tocmai termina un ccler. în faţa ei se aflau doua farfurii goale.
— Ţi-a plăcut ? o întrebă domnul Cardau. Domnişoara Elver dădu din cap ; avea gura plină şi nu putea vorbi.
— Mai vrei prăjituri ? o întrebă el.