fie curtenitoare şi corectă.
Aşezată pe o coloană răsturnată, printre ruinele Vilei lui Adrian, doamna Aldwinkle ajunse pînă acolo încît începu să-i povestească despre unele întîmplări amoroase 324
din viaţa ei. Ii relata, de pildă — aducînd unele mici corecturi faptelor, corecturi în care, în mod implicit, ea însăşi începuse demult să creadă — povestea dragostei ei cu Elzevir, pianistul, — un artist, ce mai !... pînă în vîrful degetelor ; cu lordul Trunion — un grand seigneur de şcoală veche ! Relaţiile cu Cardan le trecu însă sub tăcere. Nu pentru că facultăţile mitopoetice ale doamnei Aldwinkle nu ar fi fost capabile să facă ceva extraordinar şi romantic din figura domnului Cardan. O, nu ! — ii descrisese ea de multe ori celor care nu-l cunoşteau
: era un fel de Hampden rural, un Erou Necunoscut, care ar fi putut face orice — absolut orice
— numai de şi-ar fi dat osteneala. Un mare Don Juan, în adevăratul înţeles al cuvîntului, nu numai din punct de vedere potenţial, avocatul şugubăţ al diavolului dacă nu chiar diavolul în persoană. Şi toate acestea numai pentru că a fost neînţeles — neînţeles de toţi, în afară de doamna Aldwinkle. în fond era un om sensibil, cu o inimă de aur. Trebuia, însă, să fii înzestrat cu harul intuiţiei pentru a putea descoperi toate acestea etc. Făcuse un mit din el. Dar o prudenţă instinctivă o împiedica să prezinte fără nici o reţinere miturile ei celor care cunoşteau originalele. Chelifer nu l-a întîlnit niciodată pe lordul Trunion sau pe nemuritorul Elzevir. L-a întîlnit în schimb pe domnul Cardan. Efectul confidenţelor fu, însă, la fel de neînsemnat ca şi cel al peisajelor romantice şi al marilor opere de artă. Ele nu l-au încurajat pe Chelifer fie să facă confidenţe, la rîndul lui, fie să urmeze exemplul lui Elzevir sau al lordului Trunion. Asculta cu atenţie, îşi exprima, la sfîrşitul povestirii, simpatia în cuvinte bine alese
— ca atunci cînd unor cunoştinţe le mor bunicile — şi, după o tăcere destul de lungă, spunea, uitîndu-se la ceas, că era timpul să se întoarcă la hotel : promisese mamei s-o intîlnească la ora ceaiului, după care, adăuga el, o va conduce să viziteze o pensiune. Avînd în vedere că va sta toată iarna la Roma, trebuia să depună toate eforturile pentru a-i găsi o locuinţă
agreabilă; nu-i aşa ? Doamna Aldwinkle fu nevoită să se declare de acord. O porniră prin Campagna cea aridă spre oraş. Tot timpul drumului doamna Aldwinkle păstră o tăcere melancolică.
325
In drum de la liotei la ceainăria din Piazza Venezia doamna Chelifer, domnişoara Elver şi domnul Cardan trecură prin Forul lui Traian. Cele două bisericuţe Işi înălţau turlele gemene, poleite cu aur, spre cer. De pe solul forumului, aflat sub nivelul străzii — se lasă cu cîte 30 cm In fiecare an — se ridica măreaţa columnă ; pilaştrii răsturnaţi şi blocurile de piatră erau împrăştiate in dezordine în jurul bazei. Se opriră să privească.
— Eu am fost întotdeauna protestantă, întrerupse tăcerea doamna Chelifer. Şi totuşi, ori de cîte ori am venit aici, am avut senzaţia că Roma reprezintă ceva aparte; că Dumnezeu a deosebit-o de celelalte oraşe, hărăzindu-i cele mai măreţe Intîmplări. E un loc semnificativ, un loc important — deşi n-aş putea spune de ce. Simţi pur şi simplu că e important, şi atît. Priviţi această piaţă, de pildă: două bisericuţe înzorzonate din perioada contrareformei ; preţiozitatea înşelătoare şi nici un fel de evlavie ; tot felul de clădiri obişnuite împrejur, iar în centrul acestui amalgam, un uriaş monument păgîn pentru comemorarea unui masacru. Şi totuşi, nu ştiu din ce motive, toate acestea mi se par că au o semnificaţie, un înţeles spiritual; sînt importante. Şi aceasta e valabil pentru tot ceea ce se află în acest loc extraordinar. Nu poţi privi indiferent Roma, ca pe oricare alt oraş.
— Şi totuşi, interveni domnul Cardan, un foarte mare număr de turişti şi toţi localnicii reuşesc cu deplin succes să manifeste tocmai o asemenea atitudine.
— Asta numai pentru că n-o privesc cum trebuie, ii răspunse doamna Chelifer. După ce ai privit-o o dată cum se cuvine...
Fu întreruptă însă în mijlocul frazei de o exclamaţie a domnişoarei Elver, care se îndepărtase de ei şi se uita peste grilaj în forumul scufundat.
— Ce se întîmplă ? o întrebă domnul Cardan, după ce trecură strada şi se apropiară grăbiţi de ea.
— Priviţi! strigă domnişoara Elver arătînd cu mîna în jos. Priviţi... pisicile !
într-adevăr, erau acolo. Pe marmura încălzită de soare a unei coloane prăbuşite, stătea tolănit un motan enorm. O familie de pisoi roşcaţi se juca dedesubt. Cîţiva 326
tigrişori se plimbau printre blocurile de piatră. O panteră neagră în miniatură se ridicase pe picioarele de dinapoi şi-şi ascuţea ghearele pe scoarţa unui copăcel. La baza coloanei zăcea un cadavru descarnat.
■— Pisss, pisss, strigă cu vocea-i ascuţită domnişoara Elver.
— Nu te mai osteni, o sfătui domnul Cardan. Nu înţeleg decît italieneşte.
Domnişoara Elver îl privi :
— Atunci, poate că ar fi bine să învăţ puţin italieneasca pisicilor.
In acest timp, doamna Chelifer privea foarte serios în jos, în forum.
■— Dar sînt cel puţin douăzeci — spuse ea. Cum de-au ajuns aici ? *
— Cei care vor să scape de pisici vin să le arunce peste grilaj în forum, îi explică domnul Cardan.
•— Şi nu pot ieşi de acolo ?
— Se pare că nu.
Pe faţa blinda a doamnei Chelifer se aşternu o undă de durere.
— Ţţ, ţţ, ţţ ! exclamă ea şi dădu tristă din cap. Sărmanele de ele ! Şi cum trăiesc ?
— Habar n-am, ii răspunse domnul Cardan. Poate că se devorează reciproc. Fără îndoială că
din cînd în eind şi oamenii le aAincă ceva de inîncare.
,— E una moartă, acolo, în mijloc, observă doamna Chelifer; în vocea ei răsună o notă de reproş, ca şi cind domnul Cardan ar fi fost de vină de acel cadavru mic care zăcea la baza coloanei triumfale.
— Moartă de-a binelea, confirmă domnul Cardan.
Îşi continuam drumul. Doamna Chelifer tăcea. Părea că o preocupă ceva.
Capitolul V
— An pris caruns flucuthukh; domnul Cardan făcu semn ghidului : Adu lampa mai aproape, spuse el în italieneşte ; după ce lampa fu adusă mai aproape, continuă să
silabisească slove primitive greceşti pe peretele mor-mîntului: flucuthukh nun tihuial
khues khathe anulis mului vizile ziz riin puiian acasri flucuper pris an ti ar vus ta aius
muntheri flucuthukh. Se ridică. Fermecătoare limbă, exclamă el, fermecătoare ! De cînd am învăţat că etruscii îl numeau pe zeul vinului Fufluns am început să mă interesez îndeaproape de limba lor. Fufluns ^- cît de incomparabil mai potrivit este acest nume, în comparaţie cu Bachus sau Liber sau Dionisos ! Fufluns, Fufluns, repeta el încîntat. Nici că se poate găsi ceva mai bun. Aveau un autentic geniu lingvistic fiinţele acelea ! Ce poeţi trebuie să fi avut! Cînd Fufluns flucuthukh-a zis-vl — imagi-naţi-vă nişte ode în cinstea vinului care ar fi început aşa ! Sînt sigur că în engleză nu veţi putea îmbina opt silabe suculente, beţive, de acest gen, nu-i aşa ?