noţiunea de a te îmbăta ar apărea într-o lumină cu totul nouă.
—• Nu însă şi noţiunea de a iubi, în cazul în care sînt amanţi, interveni doamna Aldwvnkle.
cu aceeaşi mină sumbră.
— Cum a£a ? exclamă mirat domnul Cardan. Să presupunem, atunci, că jluciitkukh s-ar dovedi că înseamnă nu a bea, ci a iubi. Vă asigur că şi în acest caz sentimentele astfel nominalizate ar fi total diferite de cele pe care le rezumă noţiunea „a iubifc. Puteţi foarte bine ghici după
L
rezonanţa acestui cuvînt in diferite limbi, ce înţeleg prin dragoste cei ce îl rostesc : Amonr, de pildă, — acest ou prelungit, care se termină cu un r, dat parcă de-a dura, cît de semnificativ este ! Ou — îţi ţuguie buzele ca pentru a săruta. Apoi, brusc rrr — mîrîi ca'un cîine. Ce altceva ar putea exprima mai bine acea lascivitate de la sine înţeleasă care trece drept dragoste în nouăzeci la sută din romanele şi piesele de teatru franţuzeşti ? Dar Liebe — ce rezonanţă
languroasă, de clar de lună, sentimental, are acest ie prelung ! Şi ce bine se potriveşte labiala behăită ce o urmează : — be, be. O oaie a cărei voce e sugrumată de emoţie. Tot romantismul german e în rezonanţa acestui cuvînt. Şi acelaşi romantism german, puţin cam detraque, se transformă în mod firesc în expresionismul şi extravaganţa erotică şi sălbatică a literaturii germane contemporane. Iar cît priveşte englezescul Love — este tipic de neangajant şi timid.
Această monosi-labă obscură ilustrează perfect reticenţa englezilor de a spune lucrurilor pe nume. Este simbolul refulăr.ii noastre naţionale. întreaga ipocrizie şi toată frumuseţea platonică a poeziei noastre se află în acest cuvînt: Love... Domnul Cardan murmură- acest cuvînt impunînd tăcere, cu degetul ridicat în sus. îşi ciuli apoi urechile pentru a prinde ecoul slab al vocii sale răsfrînt de pereţi sub bolta sepukrală : „Love"... Cît de mult se deosebeşte emoţia noastră englezească de ceea ce se exprimă prin cuvîntul Amore ! Amore — a doua silabă aproape că o cînţi, cu o yoce baritonală, din piept, şi cu un uşor tremolo terminal, pentru a o face să răsune şi mai palpitant. Amore 7— este numele unei calităţi pe care Stendhal o admirase atît de mult la italieni şi a cărei absenţă la compatrioţii săi şi in special la compatrioatele sale l-a determinat să clasifice Parisul după Milano şi Roma. Este mijlocul cel mai adecvat şi perfect de exprimare a pasiunii.
■— Cît e de adevărat! exclamă doamna Aldwinkle, care se mai însenină la faţă. Acest compliment făcut scumpei sale limbi italiene şi temperamentului italian o emoţiona şi-i făcu plăcere. Rezonanţa însăşi a cuvîntului amore este plină de pasiune. Dacă englezii ar fi ştiut ce înseamnă
pasiunea," ar fi găsit cu siguranţă un emint mai expresiv ciecît Iove. Dar- ei nu ştiu.
Oftă.
— Exact, încuviinţă domnul Cardan. Amore, nu poate, după cum vedeţi, exprima altceva decît pasiunea sudică, dar închipuiţi-vă acum că s-ar dovedi că flucuthukh înseamnă în etruscă
dragoste. Ce s-ar întîmpla atunci ? Amour înseamnă lascivitate, Liebe — sentiment, Amore —
pasiune. La ce aspect al fenomenului complex al dragostei s-ar referi flucuthukh? Microbul staphiloccocus pyo-genes produce la unii pacienţi abcese, la alţii urcioare, în . unele cazuri el este chiar răspunzător de Keratitis punctata. La fel şi cu dragostea. Simptomele variază în funcţie de indivizi. Dar datorită sugestibilităţii şi spiritului de imitaţie, care la om sînt nemărginite, simptomele cele mai comune într-o anumită perioadă tind să devină generale la societatea respectivă. Popoare întregi manifestă aceleaşi simptome de boală : unul suferă de amour, altul de liebe ş.a.m.d. Dar imaginaţi-vă acum un popor la care dragostea ar însemna flucuthukh. Care să fi fost simptomele caracteristice ale bolii generate de dragoste, pentru a i se da un asemenea nume ? Nu putem-ghici. Cel puţin e fascinant să facem speculaţii.
Ieşiră unul după altul pe uşa îngustă, străbătură anticamera cavoului şi urcară treptele abrupte care duceau la suprafaţă. Se aflau acum pe colina golaşă' şi bătută de vînturi, orbiţi de lumina acelei după-amiezi senine.
Era un loc singuratic. Arcadele unui apeduct în ruină •făceau paşi de gigant de-a lungul coamei şi, urmîndu-le cu privirea cum se pierdeau în zare, dădeai de zidurile şi turnurile înalte ale oraşului Corneto. La stînga. colina abruptă cobora spre marc ; acolo unde se termina cîmpia îngustă, începea Mcditerana. La dreapta se afla o vale adîncă, închisă la un capăt de un deal mare şi rotund. Povîrnişurile acoperite cu iarbă erau brăzdate şi sfîrtecate de ceea ce fusese pe vremuri munca unor oameni. Pe acest .deal se înălţase în trecut cetatea sacră a etruscilor Tarquino. Colina prelungă şi golaşă pe care stăteau ei fusese —• timp de cîte secole, oare ? — necropola ei. în căsuţe scobite în stîncile de calcar dormeau somnul de 332
veci niorţi fără de număr. Ici, colo, ci te o boltă era surpată şi din groapa întunecată
adia, chiar în toiul verii,
0 boare imemorabilă. Suprafaţa colinei era pe alocuri bombată, formînd un fel de movile rotunde acoperite cu iarbă. Ieşiseră tocmai din străfundurile unei astfel de movile. Ghidul puse jos lampa şi trînti uşa peste fantomele etrusce. Parcurseră cîteva sute de metri prin timpuri geologice — între mare, coline şi nori ; la orizont, Evul Mediu îşi proiecta turlele ; relicvele înnegrite şi strivite ale Etruriei abia se zăreau sub covorul de iarbă ; dinspre drumul roman din cîmpie se auzea huruitul unui automobil.
Sunetul claxonului o trezi pe lrene din starea de transa în care, tristă şi îngîndurată, cu faţa de un patetism copilăresc, se afla de cîtva timp. Devenise tăcută şi melancolică de ieri dimineaţa, de cînd părăsiseră Roma. Lordul Hovenden rămăsese acolo cu domnul Falx. Sunetul prelung al claxonului electric păru că-i aduce aminte de ceva. Privi spre cîmpia care se întindea pînă la mare. Un noi de praf alb înainta pe drumul Maremmei dinspre Civitta Vecchia. Cam o jumătate de milă norul rămînea opac. după care devenea, treptat transparent spre coadă. La cap, unde praful era cel mai dens, un mic obiect negru înainta ca o insectă rapidă prin cîmpia care se desfăşura la picioarele lor aidoma unei hărţi, tîrînd după el norul. Din direcţia opusă, venea o altă cometă de praf, cu capul negru. Păreau doi şerpi albi care se apropiau unul de celălalt, gata să se încaiere. Aproape, tot mai aproape, lrene se opri pentru a-i privi. Avu o presimţire groaznică.
1 se părea imposibil ca cele două automobile să nu se ciocnească. Mai aproape, şi mai aproape. Capetele celor doi şerpi aproape că se atinseră. Dacă unul din automobile este al lui... Ciocnirea era inevitabilă. Se vor zdrobi — ah! Ce îngrozitor! lrene închise ochii.
După cîteva secunde îi deschise. Cei doi şerpi albi se uniseră» formind unul singur — foarte gros şi opac. Micile lor capete negre nu se puteau distinge. Pentru o clipă, care i se păru teribilă, crezu că s-au distrus reciproc. Dar după un timp apărură din nou, îndepărtîndu-se unul de celălalt. Cei doi
334