şerpi formau încă unul singur, dai' cu doua capete, o lungă amfisbenă. Apoi, treptat, mijlocul amfisbenei începu sâ se subţieze, să devină transparent ; se zări prin el un pîlc de arbori, la început neclar, apoi din ce în ce mai distinct. Amfisbenă se rupse în două şi cei doi şerpi albi se tîrîră mai departe, vinul spre nord, celălalt spre sud. Spaţiul dintre cozile lor transparente se lărgea tot mai mult. lrene scoase un suspin de uşurare şi alergă după ceilalţi. Avusese impresia că asistase la o catastrofă care fusese evitată în mod miraculos. Se simţi ceva mai veselă decît la începutul zilei. Pe un drum alb. două automobile se încrucişaseră. Şi atît.
Ghidul deschidea uşa de intrare într-o altă movilă scobită. îşi reaprinse lampa şi-i conduse pe aceleaşi scări abrupte în cavou. Pe un perete, etruscii călăreau şi se luptau, în mod hieratic, toţi din profil. O zeiţă, sau poate că nu era decît primăreasa oraşului, cu o coafură în chip de bonetă, pe care matroanele romane o împrumutaseră mai tîrziu de la vecinele lor, distribuia premiile. Pe un alt perete, etruscii benchetuiau. Bărbaţi cafenii şi doamne albe stăteau tolănite pe ricliniumuri. Alături de ele era un muzicant care cînta dintr-un flaut dublu, iar o dansa-toare, îmbrăcată în ceva ce semăna a costum persan, executa dansul vălurilor pentru a-i distra pe comeseni.
— Se pare că aveau gusturi simple, spuse domnul Cardan. Nu-i absolut nimic sofisticat sau fin de siecle aici — nici lupte între femei acrobate şi tauri, ca la Cnos-sos, şi nici lupte de gladiatori, masacre de animale, meciuri de box în mănuşi cu ţinte de aramă, ca în arenele romane. îmi par nişte oameni drăguţi, care se comportă ca nişte elevi cuminţi. Se vede Că erau insuficient de civilizaţi pentru a fi exigenţi în plăcerile lor.
— Şi mai insuficient de civilizaţi, adăugă Chelifer, pentru a fi cu adevărat vulgari. în această privinţă sint cu mult în urma ultimilor romani. Cunoaşteţi marele mozaic din muzeul Lateran ? Provine dintr-una din băile imperiale, nu-mi amintesc din care, şi se compune din portretele principalilor eroi sportivi ai epocii — boxerii şi luptătorii —- precum şi ale antrenorilor şi suporterilor lor. Aceştia din urmă sînt trataţi foarte-respectuos de 335
autorul mozaicului, care îi reprezintă îmbrăcaţi în togi, avînd cele mai nobile atitudini. Dintr-o singură privire îţi dai seama că sînt nişte gens bien 1, nişte sportivi amatori. Intr-uci cuvînt, oameni care reprezentau un interes pecuniar. Atleţii, însă, sînt reprezentaţi fidel, aşa cum erau în realitate, chiar într-un mod atît de fidel, îneît poţi foarte uşor confunda un boxer de categorie grea cu o gorilă căreia i s-ar fi îndepărtat părul. Sub fiecare portret figurează numele eroului reprezentat. Totul seamănă perfect cu o pagină dintr-o revistă ilustrată — numai că e o pagină de 12 m pe 9 şi executată nu din pastă lemnoasă, ci din cele mai durabile materiale inventate vreodată de ingeniozitatea oamenilor pentru întruchiparea şi eternizarea vizuală a ideilor lor. Şi cred că tocmai mărimea şi durabilitatea cvasi-eternă a acestei opere oribile o face să fie mult mai îngrozitoare decît o pagină similară din revistele noastre ilustrate. Să faci eroi efemeri din nişte sportivi de profesie şi vînători de premii e destul de reprobabil; dar ca oamenii să dorească să le imortalizeze gloria, aceasta este cu siguranţă indicele unei şi mai profunde vulgarităţi şi decăderi. La fel ca şi gloata din Roma, gloatele din capitalele noastre moderne se delectează şi ele cu sporturile şi exerciţiile pe care nu le practică ; dar cel puţin faima profesioniştilor noştri nu durează decît o zi după triumf. Noi nu le executăm efigiile pe plăci de marmură care să dureze sute de generaţii. Le executăm pe paste lemnoase, ceea ce e aproape la fel cu a-i picta pe apă. Este reconfortabil gîndul că în anul 2100, din întreaga noastră creaţie publicistică, literară şi filozofică se va alege praful şi pulberea. Mozaicul, însă, va continua să rămână în aceeaşi, stare în care îl vedem astăzi. Numai dinamita sau vreun cutremur vor putea eventual distruge efigiile boxerilor imperiali. Şi aceasta va fi o binefacere pentru viitorii istoriografi ai Romei. Căci nimeni nu poate pretinde că a înţeles cu adevărat Imperiul roman pînă ce nu a studiat acest mozaic. E ca un vas plin de chintesenţa realităţii romane. O singură pictură din această realitate este suficientă pentru a spulbera toate utopiile retrospective pe
1 Oameni bine (fr.).
3*6
care le-a ticluit sau le-ar putea ticlui vreodată istoria pe baza cronicilor Romei Antice. Oricine va examina acest mozaic nu va mai putea nutri iluzii generoase despre oamenii caro l-au admirat sau care au admirat epoca în care a fost executai. l\\ dai seama că civilizaţia romană
era pur şi simplu Ja fel de sordidă ca a noastră, dacă nu chiar şi mai şi. După ce ai privit însă
aceste bolţi etrusce — adăuga Chelifer privind frescele de pe ziduri — nu pleci cu acea impresie de bestialitate organizată şi eficientă pe care ţi-o lasă mozaicul roman. Din aceste distracţii, reprezentate aici. se degajă o anumită prospeţime, cum foarte bine a spus domnul Cardan, un fel de veselie şcolărească. în acelaşi timp, nu nutresc, bineînţeles, nici un fel de îndoieli că o asemenea impresie este cu totul înşelătoare. Arta lor are un anumit farmec arhaic
; dar probabil că artiştii erau tot atît de sofisticaţi şi de respingători ca şi succesorii lor romani.
— Ei ! Dar nu uitaţi că-l numeau pe zeul vinului Fufluns, interveni domnul Cardan. Cel puţin daţi-le ce li se cuvine.
— Dar şi romanii aveau o limbă minunată, obiectă Chelifer. Şi totuşi reproduceau în dimensiuni imense, pe plăcuţe de marmură aşternute pe un strat de ciment, pagina de sport din Daily Sketch.
Ieşiră din nou la lumină. Treptele erau atît do înalte, îar picioarele domnişoarei Elver atît de scurte, îneît a trebuit să fie ajutată. Cavoul răsuna de rîsetele şi ţipetele ei ascuţite. în sfîrşit, ieşiră de sub pămînt.
Pe vîrful unei movile înalte, la vreo două sau trei sute de metri mai încolo, se profila pe cer silueta unui bărbat. Stătea cu mina streaşină la ochi, căutînd parcă ceva. Deodată, Irene roşi toată.
— Ei ! Cred că-i Hovenden, spuse ea cu o voce pe care se străduia s-o facă nepăsătoare.
Aproape simultan, bărbatul îşi întoarse faţa spre ei. Ridică în semn de salut mîna pe care o ţinuse streaşină la ochi. Un voios „Hullo !" răsună peste morminte ; sări, apoi, de pe movilă şi alergă spre ei. într-adevăr era Hovenden ; Irene văzuse bine.
337
— Mă uitam peste tot după voi, le explică el gîfîmcU cînri ajunse mai aproape. Strinse cu căldură mîinilti| tuturor celor prezenţi ; pe Irene o ocoli în mod diplomatic, i Mi-au spus în oraş că un grup de străini se află aisi susl pentru a visita simitirul sau asa seva. Asa îneît am traşi o fugă încoase după voi, l-am văzut pe bătrinul F.rnstl cu maşina la marginea drumului. Asi fost înăuntru ?l Privi spre intrarea întunecoasă a cavoului. Nu-i de mirare|
că nu v-am...
Doamna Aldvvinkle îl întrerupse :
— Dar de ce nu eşti la Roma cu domnul Falx ?
Faţa pistruiată, de copil, a domnului Hovenden se făcuj roşie ca para focului.
— De fapt, răspunse el. cu privirea în pămint. nul m-am prea simţit bine. Doctorul mi-a spus că trebuie sal plec imediat din Roma. Aerul de ţară. ştiţi. Aşa Incit;I am lăsat un bilet domnului Falx şi... lată-mă aisi. '
Ridică din nou ochii, zîmbind.
Capitolul VI
iiCJ
;f: — Dar la Montefiascone — spuse domnul Cardan, încheind povestea episcopului german care a dat faimosului vin de Montefiascone un nume atit de curios — la Mon-tefiascone servitorul episcopului Defuck a găsit vin bun în orice prăvălie şi circiumă : şi cînd stăpinuî său a sosit în oraş, a descoperit pe sute de uşi inscripţia cu creta după cum se înţeleseseră : Est. Est. Est. Oraşul era plin de inscripţii. Şi atît de mult i-a plăcut episcopului vinul îneît s-a hotărît să rămină ia Montefiascone toată viaţa. Toată viaţa e numai un mod de a spune, deoarece a băut atît de mult. incit în scurt timp se dovedi că venise aici de fapt ca să moară. L-au înmormintat in biserica aceea de jos. Pe piatra de mormint, servitorul său a gravat portretul episcopului însoţit de acest epitaf scurt : .,Est Est Jo Defiick. Propter nimitmi hic est. Dnviinus meus mortus est" '. De atunci, i s-a spus vinului din partea Jocului Est, Est, Est. Vom comanda o sticla şi pentru că e o băutură serioasă îl vom bea sec. Pentru desert vom comanda o sticlă