se vor vesteji, fie că îşi' vor tăia beregata — sau poate că (şi asta este cel mai probabil) vor reveni, de disperare, la deliciile barbariei şi-şi vor tăia reciproc beregata, fără să mai menţionăm beregatele celor inteligenţi.
— Acesta pare.să fie sfîrşitul cel mai firesc şi verosimil, spuse domnul Cardan. Dacă din două alternative posibile una este în armonie cu aspiraţiile noastre eele mai.înalte, iar cealaltă
este absolut inutilă şi de prisos din
punct de vedere uman, atunci puteţi l'i sigur că Natura o va alege pe cea de-a doua.
La zece şi jumătate seara, domnişoara Elver se plinse că nu se simte bine. Domnul Cardan oftă şi dădu din cap.
— Peştele acela miraculos ! Se înapoiară la hotel.
—■ Ce noroc, comentă doamna Aldwinkle în timp ce Irene îi pieptăna părul înainte de culcare, ce noroc că n-am avut copii. Deformează atit de îngrozitor corpul.
— Totuşi, se aventură să obiecteze Irene, cred că sint amuzanţi.
Doamna Aldwinkle pretextă că o doare capul şi o trimise la culcare aproape imediat. La două
şi jumătate, Irene fu trezită din somn de nişte gemete şi seîncete care veneau din camera de alături : „Oo, oo ! Oh !■' era vocea domnişoarei Elver. Irene sări din pat şi alergă să vadă ce se întîmplă. .O găsipe domnişoara Elver zvîrcolindu-se de durere pe patu-i' răvăşit.
— Ce s-a intîmplat ? întrebă ea.
Domnişoara Elver nu reuşi să articuleze nici un cuvint. „Oo, oo !•' repeta ea mereu, răsucindu-
şi capul, ca şi cum ar fi vrut să scape de durerea sfredelitoare care o chinuia.
Irene alergă spre camera de culcare a mătuşii ei, cipcăni la uşă şi, neprimind nici un răspuns, intră.
— Mătuşă Lilian, strigă ea în întuneric. Iar apoi şî tare : Mătuşă Lilian !
mai
Nu se auzea nici un zgomot. Irene pipăi comutatorul şi aprinse lumina. Patul doamnei Aldwinkle era gol. Fata rămase o clipă locului, uitîndu-se intrigată la pat şi în-cereînd să facă
fel de fel de presupuneri. Dinspre coridor se auzeau văicărelile repetate ale domnişoarei Elver.
Trezită din stupoarea ei de aceste gemete, Irene se întoarse, traversă vestibulul şi începu să
bată la uşa domnului Cardan.
Ii
342
-----------------Capitolul VII-----------------
SELECŢIUNI DIN ÎNSEMNĂRILE LUI FRANCIS CHELIFER
în calendarul sportiv evenimentele cele mai importante sînt prevăzute pentru lunile de toamnă.
Primăvara nu se vînează. Chiar şi în Italia există un sezon în care este interzisă vînătoarea de păsări cîntătoare şi care durează de la venirea privighetorilor şi pînă la plecarea ultimelor rîndunele. Distracţia, adevărata distracţie, începe de abia toamna. Vînătoarea de prepeliţe, vînătoarea de potîr-nichi — iată veselele preliminarii. Dar ziua cea mare este întîi octombrie cînd începe masacrul fazanilor aurii. Pac ! Pac ! — puştile cu două ţevi îşi fac auzită muzica îfl pădurile ce încep să-şi lepede veşmîntul. Puţin mai tîrziu se adaugă corul armonios al cîinilor, în timp ce copitele cailor, cum spune foarte bine poetul latin, fac să vibreze pămîntul reavăn in ritmul lor sacadat. Iarna devine veselă în larma vînătoarei.
Aşa se întîmplă şi în anii critici ai unor vieţi <\e femei. Bang ! Bang ! — la 1 octombrie ies şi ele la vînătoare de fazani. După cîteva săptămîni — iată-le ia ! — începe vînătoarea de vulpi, iar ceva mai tîrziu începe sezonul vînătoarei de bărbaţi. Cînd m-a cules de pe plaja de la Marina di Vezza, gazda mea ajunsese la punctul ei critic, situat undeva între vînătoarea de fazani şi cea de bărbaţi. Se spune că vulpilor le place să -fie vînate ; îndrăznesc însă să pun la îndoială adevărul acestei ipoteze reconfortante. Experientia o confirmă, precum spune babacul doamne.i Micawber (ha, ha, din partea domnului Toft)... etc.
344
Dacă a iubi fără a fi iubit poate fi considerat drept o experienţă dintre cete mai dureroase, a fi iubit fără să iubeşti este cu siguranţă una dintre cele mai plictisitoare. poate că nici o altă
experienţă nu reuşeşte să ne convingă mai bine de deşertăciunea pasiunii. Cînd vezi pe cineva într-o situaţie ridicolă îţi vine să rîzi. Cind tu însuti te afli într-o asemenea situaţie, plîngi. Dar atunci cînd nu eşti nici în situaţia de imbecil activ şi nici în cea de spectator dezinteresat, ci cauza involuntară a prostiei altuia — atunci te simţi cuprins de acea plictiseală si dezgust care constituie o reacţie firească a omului la orice manifestare de prostie animalică profundă, care se află la rădăcina tuturor relelor.
De două ori în viaţa mea am experimentat aceste orori salutare ale plictiselii : o dată din propria mea vină, pentru că am vrut să fiu iubit, fără să iubesc ; iar, altă dată, pentru eă am avut nenorocul să fiu cules de pe plajă, flasc ca o algă marină, la o dată situată între 1
octombrie şi ziua vînătoarei de oameni. Experienţele au fost dezagreabile tot timpul cît aii durat; pe de altă parte, însă, au fost pline de învăţăminte. Prima din ele încheia, ca să zic aşa, lecţia pe care am primit-o de la Barbara. Al doilea episod a fost înscenat.de Providenţă, cîţiva ani mai tîrziu,. pentru a-mi aminti" de primul şi pentru a-mi întipări şi mai bine în minte ceea ce americanii ar numi „mesajul" său. Providenţa a fost remarcabil de persistentă în. eforturile ei de a mă trezi la realitate. In ce scop, habar n-am.
Biata domnişoară Masson ! A fost o secretară foarte bună. Spre sfîrşitul lui 1917 ştia tot ce se putea şti despre tuburile de cauciuc şi uleiul de ricin. A fost o nenorocire pentru amîndoi că
Providenţa a destinat-o să mă instruiască şi mai profund în groaznicele mistere; ale dragostei.
E adevărat că eu însumi am fost cel care am a-tras nenorocirea pe capul meu. De data aceea Providenţa şi-a propus să acţioneze indirect şi să dea vina pe mine. Am acceptat-o cu atît mai mult cu cît acţiunea mea demonstra într-vin mod cît se poate de pregnant care sînt consecinţele, îngrozitoarele consecinţe ale prostiei. Exista o anumită satisfacţie în a demonstra pe propria-ţi piele
345
adevărul propriilor tale precepte pline de înţelepciuni', acţionînd împotriva lor.
Da, eu însumi am atras nenorocirea pe capul meu. Pentru că eu am fost cel care am făcut primele avansuri. Eu am fost cel care, dintr-un simplu capriciu, am provocat tigrul adormit, sau cel puţin bine disciplinat, care stătea ascuns în inima domnişoarei Dorothy Masson ; am vîrît bastonul între gratii şi, încâlcind toate regulile, l-am împuns brutal între coaste. Şi am cules ceea ce am semănat.
M-am comportat ca acel negrişor ştrengar din cărţile cu poze comico-mizantropice ale lui Busch.
Ein Mohr aus Bosheit unde Plăsier Schiesst auf das Elefantentier '
Cu săgeata sa micuţă, l-a înţepat pe placidul pachiderm, iar pachidermul s-a răzbunat, minuţios, în cele paisprezece gravuri care au urmat.
Singura mea scuză •— anume că nu trecuse decît puţin timp de la acea catastrofă ridicolă cu care s-a încheiat povestea tragică cu Barbara — era o scuză ce putea servi in egală măsură şi ca argument de a nu face ceea ce am făcut; după ce mă fripsesem cu ciorbă ar fi trebuit să
suflu şi în iaurt. Dar în starea de mizerie morală în care mă aflam, am sperat că a doua arsură
îmi va distrage atenţia de la prima. Şi nici această scuză nu e tocmai cinstită ; deoarece nu anticipasem nici un moment că mă voi frige pentru a doua oară. M.-am aşteptat pur şi simplu la un fel de diversiune nevinovată şi nu Ia ceva dureros. E adevărat că atunci cînd am descoperit cit de serioasă ameninţa să devină pentru Dorothy Masson întreaga poveste ar fi trebuit să prevăd că în-curînd va deveni serioasă şi pentru mine şi să mă retrag. Dar, animat de acea nepăsătoare iresponsabilitate — care de atunci am ajuns să o admir atît de mult la specimenele umane fireşti şi brutale — am refuzat să iau în considerare eventualele consecinţe şi am continuat cursa pe