— Ai să mai vii curînd ? mă întreabă privindu-mă cu ochii trişti şi plini de teamă, de întrebări nerostite, de reproşuri neexprimate.
îi sărut mina şi îi răspund : ,.Bineînţeles". Şi plec, strâ- f duindu-mă să nu mă gîndesc, în timp ce cobor strada, la obiectul gindurilor ei.
Se pare, însă, că Providenţa a apreciat că legătura mea cu Dorothy nu-mi este suficient de instructivă. La urma urmei, Dorothy nu avea decît 26.de ani. pe vremea cînd povestea noastră
a început. înseamnă că nu depăşise încă acel sezon al florilor în care, chiar şi în Italia, nu se vînează păsările cîntătoare. Alai trebuie să treacă vreo douăzeci de ani pină să ajungă la acel 1
octombrie ai ei, şî vreo treizeci pînă să înceapă pentru ea sezonul de vinatoare de bărbaţi. Şi-apoi eu am fost cel care a făcut primele avansuri. Dacă nu ar fi fost exhibiţia mea de ? Bosheit und Plăsier povestea asta plictisitoare nici n-ar fi început. Din dorinţa ei de a-mi da, din motive încă de neînţeles, o nouă lecţie memorabilă, Providenţa a mers însă atît de departe incît, ca să mă dea pe mîinile unei persoane adecvate, era gata să mă înece. Mai aveam de 350
învăţat nu numai cit de plictisitoare, ci şi cit de respingător de ridicolă poate fi dragostea.
De data aceasta n-am întreprins nici un fel de avansuri ; chiar de la început n-am făcut altceva decît să bal in retragere. Cele două semnale albastre de alarmă ale doamnei Aldwinkle s-au oprit în faţa mea ; aidoma unui pieton agil în traficul londonez, am ştiut să mă feresc. Cînd m-a întrebat ce femei m-au inspirat i-am răspuns că nimic nu m-a inspirat în afară de magherniţele londoneze şl vulgaritatea doamnei Giblet. Cînd mi-a spus că după faţa mea se vede că am fost cîndva nefericit, i-am răspuns eă mă miră acest lucru, întrucit întotdeauna am fost cit se poate de fericit. Cind mi-a vorbit de experienţă, în sensul pe care îl atribuie acestui cuvînt în general femeile, adică pur şi simplu amor, i-am răspuns printr-un discurs despre experienţă in lumina Teoriei Cunoaşterii. Cînd m-a acuzat că port o mască, am protestat afirmîndu-i că-mi expun sufletul gol în văzul tuturor. Cînd m-a întrebat dacă am fost vreodată
îndrăgostit, am ridicat din umeri şi am zîmbit, pentru a-i arăta că despre aşa ceva nici nu merită să vorbeşti, iar cînd m-a întrebat odată, direct, dacă am fost vreodată iubit, i-am dat un răspuns foarte adevărat, spunîndu-i că am fost. dar că asta m-a plictisit.
Şi totuşi, şi-a reînnoit cu îndărătnicie atacurile. Ar fi putut avea ceva măreţ această hotărîre a ei inflexibilă, dacă n-ar fi avut ceva grotesc. Providenţa mi-a dat încă o lecţie că o viaţă
nechibzuită este anostă şi zadarnică şi că, de fapt, este cea pe care. cu foarte rare excepţii, o duce toată lumea. Cel puţin acest lucru, cred eu, că încerca Providenţa să mă convingă. Dar, în acest proces s-a folosit în mod destul de brutal — cred eu — de doamna Aldwinkle. îmi părea rău de biata doamnă. O forţă iraţională, lăuntrică, ascunsă, o îndemna să se maimuţărească, să
se pună in situaţii ridicole, să spere lucruri stupide şi să-şi contorsioneze faţa în tot soiul ck-grimase. Dar n-avea ce face. Nu asculta decît de nişte imperative. încercînd să le execute cit se poate de bine : acest cît se poate de bine era însă ridicol. Şj nu numai 351
ridicol, ci şi grotesc. Parcă eua un bufon cu un craniu in mină.
Îşi juca tenace rolul deplorabil ce i-a fost repartizat, în fiecare zi îmi aducea flori. „Vreau să
înflorească în versurile dumitale", îmi spunea ea. La rîndul meu, îi dădeam asigurări că, singurul miros care mă inspiră să scriu, este cel de măcelărie, în serile de iarnă din Harrow Road. Ea îmi răspundea zîmbind : „Să nu crezi că nu te înţeleg. Te înţeleg prea bine". Se apleca înainte şi ochii i se aprindeau. Parfumul ei mă învăluia, eram acoperit de valuri de heliotrop. îi vedeam foarte bine ridurile mărunte din jurul ochilor, urmele neglijente de ruj la colţurile buzelor. „Te înţeleg", repeta ea.
într-adevăr mă înţelegea... într-o noapte (eram la Montefiascone, la înapoierea din Roma), pe cînd citeam în pat, am auzit un zgomot. Mi-am ridicat privirea şi am văzut-o pe doamna Aldwinkle închizînd cu grijă uşa în urma ei. Purta un capot de mătase verde marin. Păru-i era strîns în două cozi lungi care-i cădeau pe umeri. Cînd se întoarse, am văzut că faţa îi era fardată şi pudrată cu mai multă grijă decît deobicei. Traversă în tăcere camera şi se aşeză pe marginea patului meu. Era învăluită într-un parfum de ambră gri şi heliotrop.
I-am zîmbit politicos, am închis cartea (ţinînd totuşi un deget între file pentru a marca locul) şi am ridicat uşor sprîncenele în semn de întrebare „Cărui fapt, dorea să exprime mimica mea, îi datorez această onoare ?..."
îl datoram, se pare, nevoii urgente a gazdei mele de a-mi spune încă o dată că mă înţelege.
— Nu puteam suporta gîndul, îmi spuse ea pe nerăsuflate, că eşti aici singur cu acea durere secretă care te apasă. Cînd am schiţat un gest de protest, m-a oprit. Să nu crezi, continuă ea, că
nu ţi-am văzut faţa prin masca pe care o porţi. Singur, cu durerea aceea secretă...
— Nici vorbă de aşa ceva... am reuşit eu să pronunţ. Doamnei Aldwinkle nu-i plăcea însă să
fie întreruptă.
— Nu mai puteam suporta gîndul că eşti atît de teribil de singur, continuă ea. Doream să ştii că există cel puţin o fiinţă pe lumea asta care te înţelege.
352
Se aplecă asupra mea, zîmbind, dar buzele-i tremurau. Deodată ochii i se umplură de lacrimi, iar faţa i se contorsiona într-o teribilă grimasă de durere. Gemu încet şi, prăbuşindu-se pe pat, îşi îngropa faţa în genunchii mei. „Te iubesc, te iubesc !..." repeta ea cu voce sugrumată.
Corpul i se cutremura în timp ce plîngea cu sughiţuri.
Mă gîndeam ce trebuie să fac ? Asta nu mai intra în program. Cînd te duci la vînătoare de bărbaţi, sau de fazani, nu începi să plîngi deasupra victimei. Dar neno-rocirea-i că femeile care vînează bărbaţi se consideră ele însele victime. Hic Mae lacrimae 1. Este imposibil ca două fiinţe umane să cadă complet de acord asupra unui lucru. Quod homines — acum că am deschis Dicţionarul de Citate Uzuale, pot să continui să-l folosesc — Quod homines, tot disputandum est. 2 Nu există acorduri nici asupra adevărurilor ştiinţifice. Unul e geometrician; altul nu poate înţelege decît analiza. Unul nu înţelege decît ceea ce poate reproduce prin experiment; altul doreşte ca adevărul său să fie cît mai abstract cu putinţă. Cînd ajungi, însă, în situaţia de a decide care din doi este victima şi care antropofagul, te laşi păgubaş. Mai bine să-l laşi pe fiecare cu părerea lui. Oamenii care reuşesc cel mai bine în viaţă sînt cei care nu admit niciodată validitatea opiniilor altora, care neagă însăşi existenţa lor.
— Dragă Lilian, începui eu (insistase să-i spun Lilian după o zi sau două de la sosirea mea), dragă Lilian... Nu mai găseam altceva ce să spun. Un om care a reuşit în viaţă ar fi spus, cred, ceva brutal de sincer, ceva care ar fi făcut să apară clar doamnei Aldwinkle care din doi, după