părerea sa este victima, şi care antropofagul. N-am avut puterea necesară. Doamna Aldwinkle continua să
plîngă :
— Te iubesc. Nu mă poţi iubi şi tu puţin ? Numai puţin ? Aş fi sclava ta. Sclava ta ; aş fi sclava ta ! repeta ea tot timpul.
1 De aici acele lacrimi (lat.). * Cîţi oameni, atîtea păreri.
333
23 — Frunze uscate
Şi cîte n-a mai spus ! O ascultam, cuprins de milă — da, fără îndoială de milă — dar, şi mai mult, de jenă şi de furie împotriva persoanei care m-a adus într-o asemenea situaţie.
— N-are rost — protestam eu. E imposibil.
Dar asta o făcea s-o ia iar de la început, cu disperare.
Cit de mult s-ar fi prelungit această scenă şi ce s-ar fi întîmplat în acest caz, nu ştiu. Din fericire, însă, o agitaţie grozavă zgudui hotelul din temelii. Se auziră uşi trîntite, voci, zgomot de paşi pe coridoare şi pe scară. Surprinsă şi alarmată, doamna Aldwinkle se ridică, se duse la uşă, o întredeschise, şi privi pe coridor. Cineva trecu grăbit. Repede o închise la loc. Cînd trecerea fu liberă, se strecură afară şi se îndepărtă în vîrful picioarelor, lăsîndu-mă singur.
Alarma a fost provocată de agonia domnişoarei Elver. După ce a decis că acţiunea de educaţie întreprinsă asupra mea a progresat suficient, Providenţa a întrerupt lecţia. Trebuie să adaug că
mijloacele pe care le-a folosit au fost destul de violente. Un om vanitos ar fi fost mulţumit de gîndul că o femeie a fost făcută să sufere numai pentru a i se administra lui o lecţie, iar o alta, a murit — ca regele John, de pe urma intoxicaţiei cu ţipari — pentru ca lecţia să fie întreruptă
înainte de a fi ajuns prea dezagreabilă. Din întîmplare, însă, nu sînt prea vanitos.
-Capitolul VIE
519 ■'
De la bun început, nimeni n-a avut încredere prea mare în medicul din localitate ; însuşi aspectul său inspira neîncredere. Cînd începu însă să flecărească pe deasupra corpului sleit de puteri al bolnavei în comă, şi anume că este absolvent al Facultăţii din Siena, domnul Cardan se hotărî să trimită după un alt medic.
— Siena e renumită, spuse el cu voce joasă celorlalţi. E locul în care se fac medici toţi imbecilii care nu reuşesc să obţină o diplomă la Bologna, Roma sau Pisa.
Doamna Aldwinkle, care îşi făcuse brusc apariţia în mijlocul vacarmului (spre stupoarea Irenei), era îngrijorată. Doctorii erau una din specialităţile ei ; se arăta foarte pretenţioasă în această privinţă. Avusese tot felul de boli interesante în timpul vieţii : trei depresiuni nervoase, o apendicită, gută şi diferite gripe, pneumonii, şi altele de acest gen — toate însă
boli aristocratice şi mărturisibile; căci doamna Aldwinkle făcea o distincţie netă între afecţiunile vulgare şi cele nobile. Con-stipaţia cronică, hernia, varicoza — acestea erau, evident, boli vulgare, de care n-ar fi putut suferi nici o persoană decentă, sau dacă ar fi suferit în nici un caz n-ar fi vorbit despre ele. Maladiile sale au fost întotdeauna extrem de rafinate şi, în mod corespunzător, costisitoare. Ceea ce nu ştia ea despre doctorii englezi, francezi, elveţieni, germani, suedezi şi chiar japonezi nici nu merita să se ştie. Observaţia domnului Cardan despre universitatea din Siena o impresiona profund.
23*
— Singurul lucru pe care-l avem de făcut, spuse ea pe un ton energic, este să-l trimitem pe Hovenden direct la Roma pentru a se întoarce cu un specialist. Şi asta fără nici o întîrziere.
Avea un ton peremptoriu. Era o consolare pentru ea, în starea de spirit nenorocită în care se afla, că poate face ceva, să organizeze, să dea dispoziţii, să execute ea însăşi unele treburi mărunte.
— Principesa mi-a dat numele unui om extraordinar. L-am însemnat undeva. Vino ! şi se îndreptă spre camera sa.
Lordul Hovenden o urmă docil ; îşi notă numele miraculos şi plecă. Chelifer îl'aştepta jos.
— Aş dori să plec cu dumneata, dacă n-ai nimic împotrivă, spuse el. N-aş fi decît o piedică pentru Cei de aici.
Era aproape cinci şi jumătate cînd plecară. Soarele nu răsărise încă, dar se luminase de zi.
Cerul era cenuşiu deschis. Nori negri acopereau orizontul. Văile erau cufundate în ceaţă.
Aerul era rece. Cînd ieşiră din oraş, întîlniră un şir de catîri încărcaţi cu poveri, care urcau încet, în clinchetul clopoţeilor, strada abruptă ce ducea spre piaţă.
Viterbo mai dormea cînd trecură prin el. Soarele le apăru în faţă abia cînd ajunseră pe crestele munţilor Cimini. La ora şapte erau la Roma. Obeliscurile, cu vîrfurile lor ascuţite luminate de soare, acoperişurile şi cupolele aurite, se ridicau din umbra nopţii spre cerul albastru. Urcară
Corso. In Piazza di Venezia se opriră la o cofetărie, comandară cafea şi se interesară de adresa doctorului după care îi trimisese doamna Ald-winkle. Acesta locuia într-un cartier nou, în apropierea gării.
— Vorbiţi dumneavoastră cu el, îl rugă Hovenden pe însoţitorul său. în timp ce-şi sorbea cafeaua. Nu prea sînt tare la limbile străine.
— Dar cum te-ai descurcat alaltăieri, cînd ai fost dumneata la doctor ? îl întrebă Chelifer.
Lordul Hovenden roşi. /..«- >.»-^t. :eij'< .< i 356
— In sfirşit... bîlbîi el, de fapt doctorul pe care l-am consultat era englez. Dar acum e plecat
— adăugă în pripă de teamă ca Chelifer să nu-i propună să-l aducă pe acest doctor englez ; a plecat la Neapole — specifică el, în speranţa că amănuntele vor face povestea mai verosimilă
— la o operaţie.
— înseamnă că e chirurg ? Chelifer ridică mirat din
sprîncene.
Hovenden dădu afirmativ djn cap.
— Chirurg, repetă el şi-şi ascunse obrazul în ceaşcă. Porniră mai departe. Cînd cotiră
din piaţă spre
Forul lui Traian, Chelifer observă o mică mulţime, formată în special din copiii de pe stradă, care se îmbulzeau în faţa grilajului, de cealaltă parte a forumului, în mijloc stătea o femeie subţire şi palidă, îmbrăcată într-o rochie cenuşie ; chiar de la această distanţă puteai afirma că-i englezoaică, în nici un caz italiancă. Doamna în cenuşiu era aplecată peste grilaj şi cobora cu multă grijă o crăticioară din aluminiu plină cu lapte, legată la capătul unei sfori; alte patru sfori, petrecute, cu multă ingeniozitate prin găurile făcute în marginea recipientului şi legate de prima, asigurau ca aceasta să ajungă, fără să se răstoarne, pînă la fundul forumului scufundat. Dar- nici nu apucă să atingă pămîntul, că vreo jumătate de duzină de pisici însetate se şi repeziră mieunînd şi torcînd şi începură să lipăie laptele. Celelalte le urmară ; din fiecare crăpătură de zid ieşea cîte o pisică. Motani jigăriţi săreau de pe piedestalele lor de marmură şi traversau forumul cu mişcări suple şi unduitoare de leopard. Pisoi de o lună se tîrau ca vai de ei pe lăbuţe nesigure. în cîteva secunde, crăticioara fu asediată de o hoardă de pisici. Copiii ţipau de bucurie.
— Pe legea mea, exclamă lordul Hovenden, care încetinise pentru a admira această scenă
duioasă, cred că e mama dumneavoastră.
— Cred că ea este, îi răspunse Chelifer, care o recunoscuse încă de mult. :1 M
m
— Vreţi să opresc? întrebă Hovenden. Chelifer protestă :
— Cred că ar fi mai bine să ajungem la doctor, cit de repede cu putinţă.