Privind în urmă, în timp ce se depărtau de forum, Chelifer văzu cum mama lui, fidelă
principiilor vegetariene, arunca în bîrlogul pisicilor pîine şi cartofi reci. Ştia că scara o să vină
din nou în acelaşi loc. Nu i-a trebuit mult pînă să-şi găsească o ocupaţie la Roma.
Capitolul IX
înmormîntarea nu putea să aibă loc înainte de apusul soarelui. Purtătorii, coriştii, groparul, preotul însuşi, erau probabil cu toţii la culesul strugurilor. Cît era zi aveau ceva mai important de făcut decît să îngroape morţii. Morţii cu morţii, iar viii cu facerea vinului.
Domnul Cardan era singur în toată biserica. Singur ; ceea ce fusese pe vremuri Grace Elver, zăcea în sicriu, pe catafalc, în mijlocul bisericii. Asta nu însemna că era cu cineva; puţină
materie într-o cutie. Faţa lui roşie şi noduroasă era imobilă ; dispăruse orice urmă de veselie, de animaţie. Era ca o faţă de mort care trebuia să fie cu morţii. Stătea acolo trist şi îngîndurat, cu bărbia sprijinită în mîini, cu coatele pe genunchi.
încă trei mii şase sute cincizeci de zile, se gîndea el; asta în cazul că ar mai avea de trăit zece ani; trei mii şase sute cincizeci, iar apoi totul se va sfîrşi; numai viermii îşi vor mai croi tunelul prin trupul său. Există atîtea feluri oribile de a muri. Pe vremuri, cu mulţi ani în urmă, avusese o frumoasă pisică gri de Angora. A mîncat prea mulţi gîndaci negri de bucătărie şi a murit, vomitînd bucăţi din.stomacul ei sfîşiat de elitre. Se gîndea de multe ori la pisica aceea. Intr-o bună zi ai putea muri şi tu la fel, scuipîndu-ţi viscerele. Desigur nu pentru că ai înghiţit prea mulţi gîndaci, ci pentru că ai mîncat peşte stricat. Efectele nu sînt prea diferite. Bătrîn caraghios ce eşti! se gîndea el privind sicriul. A avut o moarte oribilă: dureri, vomismente, colaps, agonie, apoi — sicriul; iar acum fermenţii har-359
nici ai putrefacţiei şi viermii desăvîrşeau opera. Un final nici prea demn şi nici prea încurajator. Nici un fel de cuvinte de adio, de stări consolatoare de luciditate, ceva în genul
„micuţei Nell, sau Paul Dombey". Singurul moment oarecum dickensian a fost atunci cînd, în-tr-o străfulgerare de luciditate, îl întrebase despre urşii pe care îi va primi după căsătorie.
— Or să fie mari, sau pui ?
— Pui, îi răspunse el şi Grace zîmbise fericită. Acestea fuseseră aproape singurele cuvinte articulate
pe care le rostise. în tot cursul lungii agonii au fost singurele mărturii ale existenţei sufletului ei. în rest, nu fusese decît un cjrp bolnav, inconştient, care plingea şi gemea. Tragedia suferinţei şi morţii trupeşti nu cunoaşte catharsis. Ea îşi urmează scrupulos, pas cu pas, drumul sumbru şi degradant spre deznodămîntul final. Şi nu-l înnobilează nici pe cel ce suferă, nici pe cel care priveşte. Numai tragedia spiritului te poate elibera şi înălţa. Dar cea mai mare tragedie a spiritului este că mai devreme sau mat tîrziu cedează în faţa trupului. Mai devreme sau mai tîrziu este sufocat de corpul bolnav ; mai devreme • sau mai tîrziu ajungi să
nu mai gîndeşti ; simţi doar durere, vomiţi, şi te cuprinde amorţeala. Tragediile spiritului nu sînt decît nişte simple fanfaronade şi gesturi retorice pe marginea vieţii, iar spiritul însuşi nu este decît o exuberanţă accidentală, produsul supraabundenţei de energie vitală, ca şi penele de pe capul pupezei sau mulţimea fără de număr de spermatozoizi inutili, condamnaţi dinainte la pieire. Spiritul nu are nici o însemnătate ; nu există decît corpul. Cînd e tînăr, este frumos şi puternic ; pe măsură ce îmbătrî-neşte încheieturile-i încep să scîrţîie, se vestejeşte şi începe să
miroasă urît; se năruie, viaţa îl părăseşte, şi el se descompune ; oricît de frumoase ar fi penele de pe capul unei pupeze, ele pier odată cu ea. Iar spiritul — podoaba cea mai frumoasă —
piere şi el. „Farsa e hidoasă, se gîndea domnul Cardan, şi de cel mai prost gust. Proştii nu-şi dau seama că farsa nu-i decît o farsă. De aceea sînt şi cei mai fericiţi. înţelepţii îşi dau seama, 360
dar se străduiesc să nu se gîndească la ea. In aceasta constă înţelepciunea lor. Ei se dedau la tot felul de plăceri — atît spirituale, cit şi trupeşti — în special la cele spirituale, deoarece acestea sînt cu mult mai variate, au mai mult farmec şi-ţi procură mai multă delectare — iar cînd vine vremea, se resemnează cu maximum de eleganţă la descompunerea trupului şi la stingerea sufletului. între timp, însă, ei nu se gîndesc prea mult la moarte — e o temă prea puţin distractivă ; nu insistă prea mult asupra caracterului de farsă al dramei pe care o joacă, de teamă să nu se dezguste de rolurile lor, şi să nu se mai poată amuza cu piesa.
Cele mai groteşti comedii sînt cele despre oameni care una predică şi alta fac, care ridică
pretenţii impresionante şi eşuează în mod lamentabil în procesul realizării lor. Predicăm nemurirea şi practicăm moartea. Tar-tuffe şi Volporie nu fac parte din această categorie.
Un om inteligent nu se gîndeşte la moarte pentru a nu-şi strica plăcerea. Dar există momente cînd viermii dau buzna prea brusc pentru a mai putea fi ignoraţi. Uneori, moartea se impune minţii de la sine şi atunci e greu să mai găseşti plăcere în ceva.
Acest sicriu, de pildă, — cum poate un om să mai găsească plăcere în admirarea frumuseţii bisericii în care se află această cutie plină cu materie în descompunere ? Ce poate fi mai frumos decît să priveşti în sus, într-o mare biserică, şi să vezi la capătul unui lung şi întunecat şir de bolţi în semicerc un fragment puternic luminat al tamburului cupolei — cercul orizontal con-trastînd în mod armonios cu semicercurile perpendiculare ale arcadelor. Dar sicriul zace aici, sub aceste arcade, anunţîndu-i estetului că nu există altceva decît corpul si că "corpul suferă, în mod degradant, moare şi-i mîncat de viermi."
Domnul Cardan se gîndea cum va muri. încet, sau dintr-o dată ? După chinuri lungi ?
Conştient, uman încă ? Sau ca un idiot, ca un animal care horcăie ? Acum, în orice caz, va muri sărac. Prietenii vor pune mînă de la mînă şi-i vor trimite din cînd în cînd cîteva 361
lire. „Bietul domn Cardan, nu-l putem lăsa să moară într-un azil. Trebuie să-i mai trimitem vreo cinci lire. Ce plictiseală. Extraordinar cum de reuşeşte să reziste atît! De fapt, de cînd îl ştim, a fost ca un diavol care nu se lasă răpus cu una, cu două. Bietul de el !"
Se trinti o uşă ; ecoul unor paşi răsună în biserica goală. Era paracliserul. Venise să-i spună
domnului Cardan că în curînd vor începe. S-au grăbit în mod special să vină din vie. Strugurii nu sînt nici atît de mulţi şi nici atît de buni ca anul trecut. Dar să-i mulţumim lui Dumnezeu şi pentru atît.
„Fericiţi sînt cei proşti, se gîndea domnul Cardan, pentru că nu văd nimic. Sau poate că văd, şi văzînd, se consolează totuşi cu credinţa în compensaţii viitoare şi în dreptatea veşnică. In orice caz — fie că nu văd, fie că văd dar cred — sînt nişte proşti. Şi totuşi, a crede reprezintă
poate cea mai bună soluţie, continuă să reflecteze domnul Cardan. Pentru că îţi permite să
vezi şi nu să ignori. Iţi permite să accepţi faptele şi să le justifici. Un sicriu sau două nu poate împiedica pe un credincios să aprecieze arhitectura lui Sammicheli."
Purtătorii intrară şi ei, aducînd din vie un miros sănătos de transpiraţie. Erau îmbrăcaţi special pentru această ceremonie, purtînd ceva care, fără îndoială, trebuia să fie stihare, dar care, de fapt, nu erau decît nişte halate albe contra prafului, destul de murdare şi mototolite. Arătau ca o echipă de cricket, alcătuită numai din arbitri. După purtători, veni şi preotul, urmat de ufi arbitru în miniatură, al cărui halat contra prafului .era atît de scurt, încît i se vedeau genunchii goi. Serviciul divin începu. Preotul îşi depăna cu atîta viteză formulele latineşti de parcă ar fi făcut un rămăşag în acest sens ; purtătorii dădeau răspunsuri de neînţeles, zbie-rînd discordant, la unison. In timpul rugăciunilor mai lungi vorbeau între ei despre cules. Băieţelul începu să-şi scarpine întîi capul, apoi, posteriorul şi, în sfîrşit, nasul. Preotul oficia atît de repede, încît toate cuvintele se îmbinau şi formau unul singur. Domnul Cardan se întrebă de ce biserica catolică nu permite folosirea unor maşini