362
pentru rugăciuni. Un motoraş electric simplu, cu şase sau opt mii de rotaţii pe minut, ar executa un volum uimitor de mare de slujbe religioase pe zi şi ar costa mai puţin decît un preot.
. „Bee, bee, buu-buu, baaa," — behăia preotul. a „Buuu* — îi răspundea turma din răsputeri.
Continuînd să se scobească în nas, micuţul arbitru, care îşi cunoştea la perfecţie rolul, ca un cîine de circ, îi dădu preotului cădelniţa. Tot agitînd-o, acesta înconjură de cîteva ori catafalcul, turuindu-şi formulele sacramentale în latineşte şi împrăştiind miasma cea simbolică
şi sacră ; ca semn şi simbol al spiritului, ea se amestecase pe vremuri în staulul din Bethleem cu mirosul amoniacal al dobitoacelor. Fumul albastru s-a ridicat şi s-a pierdut, purtat de vînt.
Pe suprafaţa pă-mîntului, dobitoacele au continuat să se înmulţească ; întregul pămînt nu-i decît o baltă colcăind de carne vie. Mirosul ei cald şi apăsător acoperă totul. Ici şi colo, se ridică efemer fumul de tămîie. Mirosul dobitoacelor persistă.
„Bee, bee" — continua preotul.
„Buuu, buu" — îi replicau coriştii, cu o cvintă mai jos. Băieţelul aduse apă şi un fel de şomoiog. Preotul îndonjură încă o dată catafalcul, stropindu-l cu ajutorul şomoiogului; micuţul arbitru îl urma, ţinîndu-l de capătul odăjdiilor. Intre timp, purtătorii discutau serios între ei despre recolta de struguri.
„Uneori, îşi spunea domnul Cardan, spiritul îşi joacă rolul atît de solemn şi bine încît nu poţi să nu crezi în realitatea şi în semnificaţia sa finală. Un ritual executat cu gravitate este extrem de convingător, cel puţin în momentul respectiv. Dar, de îndată ce este executat neglijent şi de mîntuială de oameni care nu sînt preocupaţi de ceea ce simbolizează, îţi dai imediat seama că
nu există, nimic în spatele simbolurilor, că numai gestica este cea care contează — acele mişcări deliberate ale corpului — şi că cprpul cel condamnat la pieire, este unica şi înfiorătoarea realitate."
383
Slujba se sfîrşi; purtătorii luară sicriul şi-l transportară în dricul care aştepta în faţa bisericii.
Preotul îi făcu semn domnului Cardan să-l urmeze în sacristie. In timp ce micuţul arbitru punea jos cădelniţa şi şomo-iogul, el îi prezentă acolo nota de plată. Domnul Cardan plăti.
PARTEA a V-a Concluzii
Capitolul I
r*
— La ce te gîndeşti ?
— La nimic, răspunse Calamy. • ■ — Ba da, te gîndeşti la ceva.
■— La nimic special, repetă el. : — Spune-mi, insistă Mary. Vreau să ştiu şi eu.
— Bine, dacă ţii atît de mult... începu Calamy încet... " Dar ea îl întrerupse :
— Şi de ce ţii mîna aşa, cu degetele răsfirate ? Ştii că o pot vedea şi eu ? E-n dreptul ferestrei.
în cameră era întuneric beznă, dar dincolo de fereastra deschisă se aşternea o noapte înstelată. Calamy rîse — un rîs cam jenat.
— Ah, ai văzut-o ? Ei, bine, de fapt, tocmai la mîna mea mă gîndeam.
— La mîna ta ? exclamă neîncrezătoare Mary. Un subiect cam curios de reflecţie.
— Dar interesant, dacă te gîndeşti la el destul de mult.
. — Mîinile tale, spuse ea blînd, cu altă voce. Mîinile tale. Cînd mă ating...
Cu un gest tipic feminin de recunoştinţă, de mulţumire pentru tot ce a primit, se lipi şi mai strîns de el. H sărută pe întuneric.
— Te iubesc prea mult, îi spuse ea în şoaptă, prea mult.
885
Şi în. clipa aceea, aproape că era adevărat ceea ce spunea. „O personalitate" puternică, totală, consemnase în carnetul ei de note, trebuie să fie capabilă să iubească cu furie, în mod sălbatic, fără rezerve." Ea se considera, nu fără mîndrie, o personalitate puternică şi totală. O dată, la un dineu, avusese ca vecin un argentinian mare şi măsliniu ; desfăcîndu-şi şerveţelul, el îşi rotise ochii negri şi, arătîndu-şi dinţii strălucitori ca de sidef începuse conversaţia într-o franceză trans-pireniană, singura limbă pe care o cunoştea în afară de castiliană : „Je vois que vous avez du temperamenk". „Oh, a re-vendre" i — îi răspunsese ea veselă, transpunîndu-se în rolul de pariziană uşuratică. Ce amuzant a fost ! Viaţa, viaţa trăită din plin. Raportase de mult incidentul într-o schiţă. Argentinianul o apreciase cu un ochi de expert; avusese dreptate.
— Te iubesc prea mult, şopti ea în întuneric. Da, era adevărat, era aproape adevărat, în clipa aceea, în împrejurările acelea. Ii luă mîna şi i-o sărută. Iată ce gîndesc eu despre mîna ta.
Calamy o lăsă să-i sărute mîna, dar şi-o retrase de îndată ce socoti că, .în limitele decenţei, acest lucru era posibil. Pe întuneric, fără să fie văzut, făcu o mică strîmbătură de nerăbdare.
Deocamdată nu era interesat de sărutări-.
— Da, spuse el pe un ton meditativ, e şi ăsta un mod de a gîndi despre mîna mea, un mod al ei de a exista, de a fi reală. Aşa este. La asta mă gîndeam şi eu — la diferitele moduri în care aceste cinci degete — le ridică din nou şi le resfiră în dreptul ecranului de întuneric ceva mai palid al ferestrei — sînt reale şi există. La cele mai diferite moduri, repetă el. Dacă te gîndeşti numai cinci minute la acest lucru, te simţi cufundat în cele mai extraordinare mistere. Tăcu pentru o clipă ; apoi adăugă enigmatic : Şi cred că dacă cineva ar avea tenacitatea să se gîndească într-adevăr în mod intens la un lucru — la această mînă, de exemplu — timp de
mai multe zile, sau săptămîni, sau luni, ar ajunge să-şi
------------- ;.n».
1 „Văd că aveţi temperament" (în franceză incorectă). „O, chiar prea mult".
366
croiască un drum prin acest mister şi să obţină ceva — ar ajunge la un adevăr, la o explicaţie.
Se opri şi-şi încruntă sprîncenele. „Adînc, tot mai adînc, prin întuneric, se gîndea el. încet, anevoie, ca Demonul lui Milton, croindu-şi drum prin haos ; la sfîrşit ai ajunge, poate, la lumină, ai reuşi să vezi universul, sferă cu sferă, atîrnînd de tavanul cerului. Ar fi, însă, un proces lung, laborios ; pentru că ţi-ar trebui timp şi libertate. Libertate — mai presus de orice."
— De ce nu te gîndeşti la mine ? îl întrebă Mary Thriplow. Se ridică într-un cot şi se lipi de el. Cu cealaltă mînă îi zbirii părul. Nu merit ? îl întrebă ea.
Apucă un smoc din părul lui des şi începu să tragă încet, ca pentru a-i încerca rezistenţa, în cazul că ar vrea să-i facă un rău şi mai mare. Dorea să-i provoace o durere. Chiar cînd era în braţele ei, îi scăpa ; pur şi simplu era absent.
— Nu merit să te gîndeşti la mine ? repetă ea, tră-gîndu-l şi mai tare de păr.
Calamy nu răspunse. „De fapt, se gîndi el, nu merită să mă gîndesc la ea. Ca şi la multe alte lucruri. Viaţa de toate zilele nu-i decît un patinaj pe o pojghiţă subţire de gheaţă, goana unei insecte de apă pe luciul adîncurilor. E de ajuns să calci mai apăsat, să insişti mai mult, că te-ai şi prăbuşit; şi te pomeneşti zbă-tîndu-te în acel element periculos şi străin.- Dragostea aceasta, de pildă, pur şi simplu nu rezistă dacă te gîndeşti mai mult la ea ; te ţine la suprafaţă numai dacă nu te opreşti să te gîndeşti. Reflecţia, însă, este necesară ; trebuie să treci o dată prin acea pojghiţă subţire şi să te afunzi în adîncuri. Şi, totuşi, continui să patinezi, disperat, nebuneşte."