— Mă iubeşti ? îl întrebă Mary. . — Bineînţeles, răspunse el.
Dar tonul vocii lui nu era prea convingător.
Ameninţătoare, ea îl trase de smocul de păr pe care-l încolăcise pe după deget. Era furioasă
că-i scapă, că nu-i al ei în întregime ; şi senzaţia, de ranchiună, pentru că n-o iubea suficient, îi întări convingerea că îl iubeşte prea mult. Furia, combinată cu recunoştinţa 367
fizică, o făcu să se simtă şi mai pasionată în clipa aceea. Se pomeni dintr-odată că joacă în mod spontan şi fără nici o dificultate rolul unei grande amoureuse, al pasionatei de Lespinasse.
— îmi vine să te urăsc, îi spuse eă cu ciudă, pentru că mă faci să te iubesc atît de mult.
— Dar eu ? o întrebă Calamy gîndindu-se la libertatea sa. N-am oare şi eu dreptul să urăsc ?
— Nu. Pentru că nu mă iubeşti atît.
— Dar nu asta-i problema, răspunse Calamy uitînd să mai protesteze împotriva acestei acuzaţii. Nu sînt împotriva dragostei ca atare, ci împotriva faptului că vine în conflict cu alte lucruri.
— O ! am înţeles, exclamă supărată Mary. Era prea rănită în amorul ei propriu ca să
mai dorească să-l tragă de păr. Se întoarse cu spatele. îmi pare rău că sînt un obs'tacol în calea ocupaţiilor tale importanţe, îi răspunse ea pe tonul cel mai sarcastic. Ca de pildă, să te gîndeşti la mîna ta.
Rîse batjocoritor. Se aşternu o lungă tăcere. Calamy nu încercă să o rupă ; era supărat că
fusese luat în de-rîdere un subiect care pentru el era foarte serios, într-un fel, chiar, sacru.
Mary fu cea care rupse tăcerea.
— Vrei să-mi spui aşadar la ce te gîndeşti ? îl întrebă supusă, întorcîndu-se spre el. Cînd iubeşti, îţi înăbuşi mîndria şi cedezi. Vrei să-mi spui ? repetă ea întrebarea şi se aplecă
peste el.
Ii luă mîna şi începu să o sărute ; îl muşcă apoi atît de tare de deget, incit îl făcu să ţipe de durere.
— De ce mă faci atît de nefericită ? îl întrebă printre dinţi.
Se şi văzu, în timp ce rostea aceste cuvinte zăcînd cu faţa-n jos pe patul ei şi plîngînd amarnic.
Trebuie să ai un suflet mare ca să poţi fi cu adevărat foarte nefericită.
— Te fac nefericită ? îi repetă Calamy iritat cuvintele. Muşcătura îl mai durea încă.
Dimpotrivă, te fac extraordinar de fericită.
— Mă faci să sufăr, îi răspunse ea.
368
— In acest caz aş face mai bine dacă aş pleca şi te-aş lăsa în pace.
Îşi retrase mîna petrecută pe după umerii ei, ca şi cum s-ar fi pregătit într-adevăr să plece. Dar Mary îl cuprinse în braţe.
— Nu, nu, îl imploră ea. Nu pleca. Nu te supăra pe mine. îmi pare rău. M-am purtat îngrozitor. Spune-mi te rog, ce gîndeai despre mîna ta. Mă interesează cu adevărat să ştiu.
Crede-mă.
Spuse toate acestea pe un ton copilăresc de serios, ca o elevă scoasă la tablă.
Calamy nu se putu stăpîni să nu rîdă.
— Ai reuşit aproape să-mi înfrîngi entuziasmul pentru acest subiect. îmi vine greu să încep să
vorbesc din nou despre el, la rece.
— Te rog, insistă Mary.
Deşi ofensată, ea era cea care cerea iertare, cea care căuta să se-mpace. Cînd iubeşti...
— M-ai făcut să nu pot discuta cu tine decît fleacuri, obiectă Calamy.
Dar, în cele din urmă, se- lăsă convins. Ezitînd, stingherit — '■ întrucît atmosfera spirituală în care rumegase aceste idei se şi risipise, iar judecata i se zbătea în gol, în vidul cel rece, ca să
spunem aşa — începu să-şi expună ideile. Pe măsură, însă, ce vorbea, vechea stare de spirit îi reveni ; lucrurile pe care le spunea îi deve-niră din nou familiare. Mary îl asculta cu atenţia încordată, fapt de care îşi dădea seama chiar pe întuneric.
— In sfîrşit, iată, începu el anevoie, cam asta voiam să spun. Mă gîndeam la modurile diferite în care poate exista un lucru : mîna mea, de pildă.
— înţeleg, îl încuraja Mary în mod inteligent.
Dorea foarte mult să arate că îl ascultă, că înţelege orice, că a putut să vadă şi ceea ce nu putea fi văzut.
— E extraordinar, continuă Calamy, cînd te gîndeşti cîte moduri de existenţă are un lucru. Şi cu cît te gîndeşti mai mult, cu atît orice lucru devine mai obscur şi mai misterios. Tot ce ţi se pare evident şi inteligibil devine extrem de misterios. In jurul tău încep să se 369
deschidă abisuri — din ce în ce mai multe abisuri, ca şi cum un cutremur ar despica pămîntul.
Cred totuşi că dacă ai continua să te gîndeşti suficient de mult şi suficient de intens, ai putea străpunge, ai putea ieşi cumva de cealaltă parte a întunericului. Dar unde anume ? Iată întrebarea. Tăcu cîteva momente. „Dacă ai fi liber, îşi spuse el, ai putea să explorezi întunericul.
Dar trupu-i slab ; sub ameninţarea delicioasei torturi, el devine laş şi trădător."
— Şi ? interveni în sfîrşit Mary. Se lipi şi mai tare de el ; uşor, buzele-i atinseră faţa, îi mîngîiară delicat umărul şi braţul. Mai departe.
— Ei bine, continuă el serios, îndepărtîndu-se puţin de ea. îşi ridică din nou mîna în dreptul ferestrei. Priveşte. Nu e decît o formă care întrerupe lumina. Pentru un copil care n-a învăţat încă să înţeleagă ceea ce vede, nu-i altceva decît o pată colorată, de o formă oarecare, cu nimic mai semnificativă decît una din ţintele colorate care reprezintă capul şi umerii unui om la care te antrenezi să tragi. Să presupunem acum că încerc sâ privesc acest lucru ca un fizician.
— Perfect, încuviinţă Mary Thriplow. Şi din mişcarea unei şuviţe de păr ce-i trecu peste umăr, el ştiu că făcuse un semn afirmativ cu capul.
— Prin urmare, continuă Calamy, îmi imaginez un număr aproape infinit de atomi, fiecare constînd din-tr-un număr mai mare sau mai mic de unităţi de electricitate negativă, rotindu-se de mai multe milioane de ori pe minut în jurul nucleelor de electricitate pozitivă.
Vibraţiile atomilor aflaţi la suprafaţă cern, ca să spunem aşa, razele electromagnetice care cad asupra lor, permi-ţînd să atingă ochiul nostru numai acele raze care ne dau senzaţia de'
culoare brun-roşcată. In treacăt fie spus, comportarea luminii este explicată în mod satisfăcător de o teorie a electro-dinamicii, în timp ce comportarea electronilor din atomi nu poate fi explicată decît printr-o teorie care nu se potriveşte deloc cu prima. In interiorul atomului, ni se spune acum, electronii se mişcă de pe o orbită pe alta, fără să fie nevoie de timp pentru acest voiaj şi fără să străbată spaţiu. într-adevăr, 370
în atom nu există nici timp, nici spaţiu. Etc. etc. Cele spuse mai sus nu trebuie să le iau drept adevărate, căci din toate acestea nu înţeleg aproape nimic, sau numai atît cît să mă apuce ameţeala, cînd mă gîndesc la ele.
— Da, ameţeala, aprobă Mary, ăsta-i cuvîntul. Ameţeala — insistă mult pe litera ţ.
•— Iată. deci. două moduri de existenţă ale murai mele — continuă el. Dar mai există şi un mod chimic. Aceşti atomi, care constau din mai mulţi sau mai puţini electroni ce se învîrt în jurul unui nucleu cu o încărcătură mai mare sau mai mică, sînt atomi de elemente diferite care se leagă după nişte tipare arhitectonice în molecule complicate.