Inteligentă şi plină de solicitudine, Mary repetă :
„Molecule."
— Şi acum, dacă aidoma lui Cranmer, mi-aş vîrî mîna dreaptă în foc pentru a o pedepsi că a făcut ceva rău sau nedemn (de altfel aceste cuvinte nu au nimic comun cu chimia), dacă
mi-aş pune mîna în foc, aceste molecule s-ar desface în atomii lor componenţi, care apoi s-ar lega din nou în alte molecule. Dar aceasta ne transpune dintr-o dată într-o cu totul altă
realitate. Deci, dacă mi-aş vîrî mîna în foc, aş simţi durere ; şi dacă n-aş face, aidoma lui Cranmer, un enorm efort de voinţă pentru a o menţine acolo, aş retrage-o ; sau, cel mai probabil este că aş retrage-o chiar fără să-mi dau seama, şi înainte de a şti ce fac, pentru că
sînt viu şi această mînă este o parte a unei fiinţe a cărei primă lege este conservarea. Fiind vie, această mînă a mea, în cazul în care m-aş frige, s-ar apuca să se refacă. Văzută de un biolog, mîna apare ca un agregat de celule, fiecare cu funcţia sa bine determinată, coexistînd în mod armonios şi fără să se stînjenească una pe alta, fără să se dedea la aventuri sălbatice de creştere, ci trăind, murind şi dezvoltîndu-se cu o singură finalitate — ca întregul pe care îl alcătuiesc să-şi atingă menirea — şi ascultînd parcă de un plan preconceput.
De jur împrejurul arsurii, celulele sănătoase vor genera celule noi care să umple şi să acopere locurile vătămate.
371
— Ce frumoasă-i viaţa ! exclamă . Mary Thriplow. Viaţa...
— Mina lui Cranmer, continuă Calamy, a făcut ceva nedemn. Mina constituie o parte a unei fiinţe care nu numai că este vie, ci ştie să şi facă distincţia între bine şi rău. Această mină a mea ştie să facă lucruri bune şi lucruri rele. A ucis un om, de pildă ; a scris tot felul de cuvinte
; a ajutat un om care a fost lovit; ţi-a atins corpul. îşi lăsă mîna pe sînii ei ; ea tresări şi, fără să
vrea începu să tremure sub mîngîierea lui. Ar fi trebuit să fie măgulit de acest lucru, nu-i aşa ?
Era un semn al puterii lui asupra ei — al puterii ei, din păcate, asupra lui. Şi cînd îţi atinge corpul, continuă Calamy, îţi atinge şi spiritul. Iat-o cum se plimbă nu numai pe epiderma, ci şi prin conştiinţa ta. Şi intelectul meu este cel care îi ordonă acest lucru. îmi aduce corpul tău în conştiinţă. El există în conştiinţa mea ; este o realitate care face parte din sufletul meu, la fel ca şi din al tău.
Domnişoara Thriplow se gîndi fără să vrea că toate acestea îi ofereau material pentru o foarte largă digresiune într-unui din romanele sale. „Această tînără scriitoare plină de idei"... se va cita din părerile criticii pe coperta viitoarei ei cărţi.
— Continuă, îi ceru. Calamy continuă :
— Iată, deci, cîteva — şi bineînţeles că sînt considerabil mai multe — din modurile în care mîna mea există şi este reală. Această formă care întrerupe lumina — e deajuns să te gîndeşi la ea tirnp de cinci minute pentru a-ţi da seama că există simultan în vreo duzină de lumi paralele. Există ca sarcini electrice, ca molecule chimice, ca celule vii, ca o parte a unei fiinţe morale, ca instrument al binelui şi al răului, în lumea fizică şi în conştiinţă. Şi, inevitabil, îţi pun, atunci, întrebarea : ce relaţii există între aceste moduri diferite de existenţă ? Care este elementul comun între viaţă şi chimie ? între bine, rău şi sarcinile electrice; între un ansamblu de celule şi conştiinţa unei dezmierdări ? Aici încep să se deschidă abisurile. Pentru că nu există nici o legătură — în orice
372
caz nu una vizibilă. Un univers se suprapune peste celălalt, un strat peste altul, distincte şi separate...
— Ca o casată.
Gîndurile lui Mary prinseră imediat din zbor această comparaţie fantastică şi neaşteptată.
„Această tînără scriitoare plină de idei..." Citatele figurau de pe acum pe copertă.
Calamy rîse :
— Perfect, ca la o casată, dacă vrei. Ceea ce-i adevărat în stratul de ciocolată de la fundul îngheţatei, nu-şi mai găseşte confirmarea în vanilia de deasupra. Şi adevărul unei lămîi este diferit de adevărul unei căpşune. Şi fiecare dintre ele are acelaşi drept la existenţă şi este la fel de reală. Şi nu poţi explica pe una din ele cu ajutorul celeilalte. Este evident că nu poţi explica vanilia cu ajutorul straturilor inferioare, că nu poţi explica conştiinţa ca fiind pur şi simplu viaţă, sau o entitate chimică, sau fizică. Cel puţin acesta-i un lucru cît se poate de evident şi de la sine înţeles.
— Evident, se declară de acord Mary. Şi care-i concluzia ? Eu n-o văd.
— Nici eu — răspunse Calamy şi rîse cu melancolie. Singura speranţă, continuă el încet, este că dacă ai continua să te gîndeşti îndeajuns de mult şi de intens, ai ajunge poate la o explicaţie a ciocolatei şi a lămîii cu ajutorul vaniliei. Poate că într-adevăr totul e doar vanilie, totul e numai conştiinţă, numai spirit. Restul nu-i decît aparenţă, iluzie. Dar nimeni n-are dreptul să
afirme acest lucru înainte de a fi meditat îndelung, în libertate.
— în libertate ?
— Mintea trebuie să fie deschisă, netulburată, debarasată de tot ce nu e semnificativ, liniştită.
Gîndurile n-au ce căuta într-o minte numai pe jumătate deschisă, confuză. Ele nu vor intra într-o minte plină de vacarm; gîndurile sînt timide şi rămîn în ascunzătoarea lor obscură, undeva dedesubt, şi nu pot fi aduse la suprafaţă atîta timp cît mîntea-i plină de altceva şi în ea domneşte vacarmul. Cei mai mulţi dintre noi trec prin viaţă fără să-şi dea seama de existenţa lor. Dacă vrei să le ademeneşti, trebuie să le pregăteşti un loc curat, să deschizi 373
larg mintea, şi să aştept'. Şi nici un fel de preocupări nesemnificative nu trebuie să-ţi mai dea tîrcoale. Trebuie să scapi de ele.
— De aici deduc că sînt una din preocupările tale nesemnificative, spuse Mary Thriplow după o scurtă pauză.
Calamy rise dar nu protestă.
— Dacă e aşa, urmă Mary, de ce m-ai dorit ?
Calamy nu răspunse. „într-adevăr,- de ce ?" Şi-a pus şi el de multe ori această întrebare.
— Cred că ar fi mai bine, adăugă ea după ce se scurseseră cîteva clipe în tăcere — să
punem capăt acestei istorii.
Va pleca, va suferi în tăcere.
— Să-i punem capăt ? repetă Calamy. Dorea, evident, şi el acest lucru. Mai presus de orice.
Să pună capăt — să fie liber. Dar se surprinse adăugind, cu un rînjet care-i altera vocea : Şi te crezi în stare să-i pui capăt ?
— De ce nu ?
— Să presupunem că ţi«-aş interzice ! îşi închipuie ea oare că nu e în stare, că nu poate s-o facă să asculte ori-cînd de voinţa lui ? Iţi interzic, îi porunci şi vocea-i tremură de rîsul care-l năpădea. O cuprinse în braţe şi începu s-o sărute şi s-o dezmierde.
„Ce nebunie !" îşi spunea singur.
— Nu, nu.
Mary se luptă cu el puţin; în cele din urmă, însă, se lăsă învinsă. Zăcea nemişcată, tremurînd, ca pe scaunul de tortură.
Capitolul II
Cînd doamna Âldwinkle şi invitaţii ei s-au întors, cam abătuţi, de la Montefiascone, au găsit-o pe Mary Thriplow singură în palat.
— Şi Calamy ? o întrebă doamna Âldwinkle.
— A plecat în munţi; răspunse domnişoara Thriplow pe un ton serios, ca şi cum plecarea lui ar fi fost ceva foarte firesc.
— De ce ?
— Aşa a vrut el, îi explică Mary. Voia să rămînă singur ca să poată medita. II înţeleg foarte bine. Era aproape înspăimîntat de perspectiva înapoierii voastre. A plecat acum două-trei zile.