— In munţi ? repetă ca un ecou doamna Âldwinkle. Doarme în pădure, sau într-o peşteră, sau ceva asemănător ?'
— A închiriat o cameră în casa unui ţăran, pe drumul spre carierele de marmură. E un loc plăcut.
— Foarte interesant, interveni domnul Cardan. Va trebui să mă caţăr să-l văd.
— Sînt sigură că nu va fi prea încîntat, îi răspunse domnişoara Thriplow. Vrea să fie lăsat singur. îl înţeleg atît de bine, repetă ea.
Domnul Cardan o privi curios : faţa domnişoarei Thriplow era serioasă şi calmă.
— Mă mir de ce nu vă retrageţi şi dumneavoastră din această lume, îi răspunse el, făcînd gestul obişnuit cu ochiul.
Nu se mai simţise de mult atît de bine dispus, de la înmormîntarea bietei Grace.
375
Domnişoara Thriplow îi răspunse cu un zîmbet serafic :
— Credeţi că glumesc ? Dădu dojenitor din cap. Cî-tuşi de puţin, doar o ştiţi prea bine.
— Sînt încredinţat că nu aţi făcut o glumă — se grăbi domnul Cardan să protesteze. Şi credeţi-mă, n-am considerat-o niciodată ca atare. Niciodată, pe cuvîntul meu. Pur şi simplu am fost sincer mirat de ce nu şi dumneavoastră...
— Pentru că, vedeţi dumneavoastră, nu consider că este necesară deplasarea fizică — îi explică domnişoara Thriplow. întotdeauna am fost de părere că poţi duce o viaţă de pustnic, dacă vrei, chiar şi în inima Londrei; oriunde.
— Aşa este — răspunse domnul Cardan. Aveţi perfectă dreptate.
— Cred că s-ar fi cuvenit să aştepte pînă mă înapoiam, comentă doamna Aldwinkle pe un ton ranchiunos. Cel puţin să-mi fi lăsat un bilet. O privi supărată pe domnişoara Thriplow, ca şi cum ea ar fi fost vinovată de impoliteţea lui Calamy. Acum mă duc să mă schimb de hainele astea prăfuite, adăugă îmbufnată şi se îndreptă spre camera ei.
Iritarea pe care o manifesta era un camuflaj pentru starea ei de profundă deprimare. „Toţi pleacă, se gîn-dea ea ; care încotro. Intîi Chelifer, acum Calamy." La fel şi ceilalţi. Viaţa-i apăru în culori sumbre. „Toţi şi toate mi-au alunecat mereu printre degete." Totdeauna i-a scăpat tot ce era cu adevărat important şi interesant; nu ştia de ce, dar toate evenimentele aveau loc, de regulă, undeva pe aproape, dar nu în prezenţa ei. Cît de scurte, cît de puţine erau zilele ! Moartea se apropie, se apropie mereu. De ce-o mai fi adus Cardan pe acea creatură
oribilă şi imbecilă să moară aşa, în faţa ei ? Nu mai dorea să-şi amintească de moarte.
Doamna Aldwinkle se înfiora. „îmbătrînesc", se gîndea ea, şi ticăitul ceasornicului de pe cămin îi ţinea isonul în tăcerea camerei spaţioase : „îmbătrîneşti, îmbătrîneşti, îmbătrîneşti" —
repeta el mereu, la nesfîrşit. „Imbătrînesc — doamna Aldwinkle se privi în oglindă — şi aparatul
376
acela electric de masaj nici n-a sosit încă." E adevărat că era pe drum, dar vor mai trece săptămîni pînă să ajungă aici. Poşta merge atît de încet! Totul era împotriva ei : ah, dacă l-^ar fi avut mai înainte, dacă ar fi arătat ceva mai tînără... Cine ştie ? „îmbătrîneşti, îmbătrîneşti"
— ceasornicul îşi repeta refrenul. Peste cîteva zile Chelifer se va întoarce în Anglia. Va pleca, va trăi departe de ea, va duce o viaţă atît de minunată, de frumoasa! Şi ea nu va fi de faţă la toate acestea. Iar Calamy a şi plecat; ce-o fi făcînd acolo în munţi ? Se gîn-deşte cu siguranţă
la acele lucruri minunate care ascund în ele taina pe care întotdeauna a vrut şi ea s-o afle, dar care i-a scăpat mereu; se gîndeşte la ceva ce i-ar aduce şi ei acea linişte şi consolare de care a avut atîta nevoie întotdeauna. Şi toate acestea ea nu le va avea şi nu va şti niciodată de ele.
„îmbătrînesc." Îşi scoase pălăria şi-o aruncă pe pat. Avea impresia că este cea mai nefericită
femeie de pe lume.
Seara, în timp ce-o pieptăna pe doamna Aldwinkle, Irene, înfruntînd pericolul îngrozitoarelor ironii, îşi adună curajul şi-i spuse :
— Niciodată nu ţi-aş putea fi suficient de recunoscătoare, mătuşica dragă, pentru că mi-ai vorbit de Hovenden.
— Şi ce-i cu el ? o întrebă doamna Aldwinkle. încercările prin care trecuse în ultima săptămînă îi şterseseră complet din memorie asemenea fleacuri.
Stînjenită, Irene roşi. Nu se aşteptase la această întrebare. Era oare posibil ca mătuşa Lilian să
fi uitat complet cuvintele memorabile pe oare i le-a spus ?
— Ei bine, începu ea împleticindu-se la vorbă, ceea ce mi-ai spus despre... vreau să spun...
cînd mi-ai spus că arată ca şi cum... în sfîrşit, ca şi cum m-ar place.
•— A, da, răspunse doamna Aldwinkle fără nici un pic de interes.
— Iţi aminteşti ?
— Da, da. Şi ce-i cu asta ?
— Ei bine, continuă Irene cu sfială, îţi dai seama... acest lucru... acest lucru m-a făcut să-i acord atenţie, nu ştiu dacă mă-nţelegi ?
377
— Hm ! făcu doamna Aldwinkle. Se aşternu tăcerea. „Imbătrîneşti, îmbătrîneşti", repeta nemilos ceasornicul.
Irene se aplecă înainte şi îşi deşertă dintr-odată tot sacul de confidenţe :
— îl iubesc atît de mult, mătuşă Lilian, începu ea foarte repede, atît de mult, mult de tot. De data asta, cu adevărat. Şi mă iubeşte şi el. Şi ne vom căsători de Anul Nou. Fără tămbălău.
Fără lume care se amestecă în ceea ce n-o priveşte. Liniştit şi rezonabil, la primărie. Şi după
aceea vom pleca cu Veloxul...
— Ce tot vorbeşti acolo ? o apostrofă doamna Aldwinkle pe un ton furios, aruncîndu-i o privire atît de mîni-oasă, încît Irene se dădu înapoi, nu numai mirată, ci şi speriată. Nu cumva vrei să-mi spui... începu doamna Aldwinkle, dar nu găsi cuvinte. să continue.
Dar ce vă închipuiţi, zevzecilor ? reuşi ea să articuleze în sfîrşit.
. .„îmbătrîneşti, îmbătrîneşti" ; ticăitul nemilos se făcea auzit ori de cîte ori se lăsa tăcerea.
Expresia de fericire şi însufleţire copilărească a Ire-nei se transformă într-una de stupoare şi durere. Era palidă, buzele-i începură să tremure puţin.
— Dar am crezut că vei fi bucuroasă, mătuşă Lilian, îi spuse ea. Am crezut că o să-ţi pară
bine.
— Bucuroasă, că aţi înnebunit ? se răsti la ea doamna Aldwinkle gîfîind.
— Doar tu ai fost cea care mi-ai sugerat... începu Irene.
Doamna Aldwinkle i-o reteza însă scurt, înainte de a mai spune ceva, cu o violenţă care unui psiholog ceva mai experimentat decît Irene i-ar fi revelat că-şi dă seama că e nedreaptă.
— E absurd, spuse ea. Doar n-ai să-mi pretinzi, continuă pe un ton sarcastic, că eu am fost cea care ţi-am cerut să te măriţi cu el ?
— Desigur că nu, răspunse Irene.
— Ei, vezi ? exclamă triumfătoare doamna Aldwinkle.
— Dar mi-ai spus că te miri de ce nu m-am îndrăgostit...
— Fleacuri! Am glumit. M-am gîndit la un simplu flirt.'
378
— Dar, de ce să nu mă mărit cu el ? o întrebă Irene. Din* moment ce îl iubesc şi mă iubeşte, de ce să nu mă mărit ?
într-adevăr, de ce ? Era o întrebare delicată. „îmbătrîneşti, îmbătrîneşti", repetă ceasornicul în tăcerea scurtă care se lăsă. Poate că acesta era o jumătate de răspuns, „îmbătrîneşti! Toţi pleacă ; la început Chelifer, apoi Ca-lamy, acum Irene". „îmbătrîneşti, îmbătrîneşti". „Curînd vei fi complet singură. Dar nu numai atît. Ai fost lovită în amorul tău propriu şi în plăcerea ta de a domni. Irene a fost sclava ta ; te-a divinizat; a luat cuvintele tale drept lege ; părerile tale ca un adevăr biblic." Acum Irene era gata să-şi transfere supuşenia. Doamna Aldwinkle era pe punctul să piardă un supus — să-l cedeze unui rival mai puternic. Acest lucru era intolerabil.