— De ce să nu te măriţi ? Doamna Aldwinkle repetă fraza pe un ton ironic, de două sau trei ori, în timp ce căuta un răspuns. De ce să nu te măriţi cu el ?
— De ce nu ? o întrebă din nou Irene.
Ochii îi înotau în lacrimi. Dar cu toate că arăta atît de nenorocită, era ceva hotărît şi implacabil în atitudinea ei, ceva încăpăţînat în expresia şi vocea ei. Doamna Aldwinkle avea toate motivele să se teamă de rivalul ei.
— Pentru că eşti prea tînără, spuse ea în cele din iirmă. Era un argument slab, dar nu putea găsi unul mai jj>un.
— Dar, mătuşă Lilian, adu-ţi aminte că întotdeauna ^mi spuneai că oamenii trebuie să se căsătorească de
tineri. îmi aduc atît de bine aminte cum odată, cînd vorbeam de Julieta care avea paisprezece ani cînd l-a văzut prima oară pe Romeo, tu mi-ai spus...
— Asta nu are nici o legătură, doamna Aldwinkle puse scurt capăt demonstraţiei de mnemotehnică a nepoatei sale. Mai avusese ea de multe ori prilejul să se plîngă de memoria prea bună a Irenei.
— Din moment ce ai spus că... începu din nou Irene.
— Romeo şi Julieta n-au nimic de-a face cu tine şi cu Hovenden, îi replică doamna Aldwinkle. Iţi repet: eşti prea tînără.
379
M —Am nouăsprezece ani. fe J- — Optsprezece.
— Practic nouăsprezece, insistă Irene. împlinesc în decembrie.
— Te măriţi în grabă, ca să te căieşti pe-ndelete, îi răspunse doamna Aldwinkle, folosind primul proverb care-i veni la îndemână. După şase luni ai să vii plîn-gînd şi„ tînguindu-te şi rugîndu-mă să te scot din belea.
— Dar de ce ? Doar ne iubim.
— Toţi spun aşa. Nici nu ştiţi ce vreţi.
— Ba ştim.
Doamna Aldwinkle îşi schimbă brusc tactica.
— Şi de oe vrei să pleci acum de lîngă mine ? o întrebă ea. Nu suporţi să mai stai nici o clipă
mai mult? Sînt eu chiar atît de insuportabilă ? Şi de odioasă şi... şi... de brutală şi... Căuta în aer cuvintele. Mă urăşti atît de mult încît...
— Mătuşă Lilian ! protestă Irene, care începu să plîngă de-a binelea.
Cu acea lipsă de tact şi de măsură care o caracteriza, doamna Aldwinkle începu să pună o întrebare retorică după alta, pînă reuşi- în cele din urmă să strice complet efectul pe care îl scontase, exagerînd pînă la ridicol ceea ce ar fi putut fi înduioşător.
— Nu mă poţi suporta ? Mnam purtat oare rău cu tine ? Spune-mi, te-am tiranizat, te-am certat, sau— sau nu ţi-am dat suficient de inîncare ? Spune-mi!
— Cum poţi spune toate astea, mătuşă Lilian ? Irene îşi şterse ochii cu un colţ al capotului.
Cum poţi spune că nu te iubesc? Dar mereu mi-ai repetat că trebuie să mă mărit, adăugă ea izbucnind din nou în plîns.
— Cum pot spune că nu mă iubeşti ? îi replică doamna Aldwinkle. Este sau nu adevărat că
vrei să mă părăseşti la prima ocazie. Spune-mi! Vreau să ştiu numai, care e motivul, atît!
— Dar motivul e că vrem să ne căsătorim, că ne iubim.
— Sau oă mă urăşti, insistă doamna Aldwinkle.
— Dar nu te urăsc, mătuşă Lilian, cum poţi spune aşa ceva ? Doar ştii că te iubesc.
380
— Şi totuşi vrei să fugi de lîngă mine cit mai repede cu putinţă şi să mă laşi singură, singură.
Vocea începu să-i tremure. îşi închise ochii, îşi schimonosi faţa pentru a o menţine rigidă.
Lacrimile începură să i se prelingă pe sub pleoape. „Singură", repetă ea izbucnind în plîns.
„Imbătrîneşti, repeta ceasornicul de pe cămin, imbătrîneşti, îmbătrîneşti."
Irene îngenunche lîngă ea, îi luă mîinile într-ale ei şi le lipi de faţa-i scăldată în lacrimi.
— Mătuşă Lilian, se rugă ea, mătuşă Lilian. Doamna Aldwinkle continua să plîngă.
— Nu mai plînge, o rugă Irene plîngînd la rîndul ei. îşi închipuia că numai ea era cauza nefericirii mătuşii.
în realitate ea nu era decît un pretext; doamna Aldwinkle îşi plângea întreaga-i viaţă, plîngea pentru că se apropia moartea. La un moment dat, cuprinsă de un elan de efuziune şi de căinţă, Irene fu gata să spună că va renunţa la Hovenden, că-şi va petrece restul zilelor cu mătuşa Lilian. Dar ceva o opri, totuşi. Undeva, în sinea ei, îşi dădea seama că nu se poate, că acest lucru e imposibil, că ar fi chiar o greşeală. O iubea pe mătuşa Lilian şi-l iubea şi pe Hovenden.
Intr-un anumit fel, o iubea chiar pe mătuşa Lilian mai mult decît pe Hovenden, acuma. Dar o forţă care sălăşluia în ea şi care anticipa profetic viitorul, ceva care coborîse din vieţi nenumărate, din negura vremurilor, o reţinu. Conştiinţa ei ca individ îi poruncea să rămînă cu mătuşa Lilian. Dar, conştiinţa, individualitatea —>■ cît de precare, cît de relativ neînsemnate erau aceste flori care îşi trăgeau seva din străvechile rădăcini ale vieţii, implantate în adîncurile obscure ale fiinţei ei! Florile erau pentru mătuşa Lilian, rădăcinile pentru Hovenden.
— Dar n-ai să fi singură! protestă ea. Vom fi mereu cu tine. Vei veni şi vei locui cu noi.
Aceste asigurări n-o consolară prea mult pe doamna Aldwinkle. Continua să plîngă. In cameră
răsuna ticăitul conştiincios al ceasornicului.
m
Capitolul
In ultimele cîteva zile, adnotările domnişoarei Thrip-low îşi schimbaseră caracterul. Din amoroase, deveniseră mistice. Pasiunea sălbatică şi nebunească fusese înlocuită prin contemplare calmă. De Lespinasse se transformase în de Guyon.
„Iţi mai aduci aminte, dragă Jim, scria ea, cum, pe vremea cîrîd aveam zece ani, discutam în ce constă păcatul împotriva Sfîntului Duh ? îmi aduc aminte că am căzut de acord că a folosi altarul drept W.C. este, probabil, un păcat de neiertat. îmi pare rău că nu e aşa, căci în acest caz ar fi extrem de uşor de evitat. Nu, cred că nu-i chiar atît de facil păcatul împotriva Sfîntului Duh. Şi-i mult mai periculos de uşor să cazi în el. A înăbuşi vocile interioare, a-ţi umple mintea cu tot felul de deşertăciuni lumeşti încît să nu mai fie loc pentru Dumnezeu, a nu oferi spiritului posibilitatea să se manifeste — acesta este păcatul împotriva Sfîntului Duh. Şi el este de neiertat, pentru că este iremediabil. Regretele de ultimă oră n-au nici o valoare. Atît păcatul acesta, cît şi respectiva virtute, sînt rodul unei vieţi întregi. Şi aproape fiecare comite acest păcat; şi toţi mor ne-mîntuiţi, după care reîncep imediat o altă viaţă. Numai după ce-au trăit în virtutea Sfîntului Duh sînt mîntuiţi, eliberaţi de durerile vieţii şi li se îngăduie să se unească cu întregul. Nu acesta, este, oare, sensul adînc al textului biblic ? Este foarte greu să
nu păcătuieşti. De cîte ori mă opresc şi mă gîndesc, rămîn îngrozită de viaţa urîtă pe care am dus-o. O, Jim, Jim, cît de uşor uiţi, cît de uşuratic te laşi îngropat sub un munte de interese 382
lumeşti meschine ! Vocile sînt înăbuşite, mintea rămîne blocată şi nu mai este loc pentru spiritul lui Dumnezeu. Cînd lucrez, simt că totu-i în ordine. Trăiesc cu virtutea Sfîntului Duh, căci atunci realizez ce-i mai bun în mine. In restul timpului, merg pe căi greşite. Dar nu poţi lucra tot timpul, nu poţi da mereu, trebuie să mai fii şi pasiv, să primeşti. Ceea ce eu nu reuşesc. Sînt fluş-turatecă, îmi umplu mintea cu tot felul de fleacuri şi mi-e imposibil să mai primesc. Dar asta nu mai poate dura ; nu poţi continua să păcătuieşti împotriva Sfîntului Duh, nu, din moment ce ai devenit conştient de acest lucru".