şire postum. Cu excepţia mea, sînt morţi cu toţii iar eu trăiesc din timp împrumutat. Dacă voi îndrepta cele scrise, voi fi doar o fantomă vorbind despre fantome. Şi, la urma urmelor, sîntem în aju-nul Crăciunului; o poveste cu fantome e cum nu se poate mai binevenită. In afară de asta, îmi eşti vechi prieten şi chiar dacă pui totul într-un roman, mai are oare vreo însemnătate?
Faţa sa largă, brăzdată de cute, fu luminată de ironie afectuoasă.
—
Dacă are vreo însemnătate, n-o voi face, l-am asigurat.
De astă dată a izbucnit în rîs.
—
„Căci jurămintele pripite-s paie pe focul sîn-gelui"1, cită el. Mai degrabă mi-aş încredinţa fiicele lui Casanova2, decît secretele unui romancier. Febra creaţiei e mai fierbinte chiar decît cea sexuală. Cît despre jurămintele literare, ele sînt mai trecătoare decît variantele lor matrimoniale sau monastice.
Am încercat să protestez, dar n-a vrut să mă asculte. — Dacă aş mai dori să păstrez secretul, nu ţi-aş spune nimic. Dar la publicare adu-ţi aminte, te rog, de obişnuita notă. Ştii la ce mă refer — orice asemănare ou vreo persoană în viaţă sau decedată
este absolut întîmplătoare. Dar absolut!
Şi acum să ne întoarcem la familia Maartens. Am undeva o fotografie. Se ridică din fotoliu, merse la masa de scris şi deschise un sertar. Cu toţii împreună — Henry şi Katy, copiii şi eu. Şi ca prin minune, adăugă el după ce frunzări hîrtiile din sertar, e chiar acolo unde s-ar cuveni să fie.
îmi înmînă o reproducere mărită, cam ştearsă, un instantaneu înfăţişînd trei adulţi stînd în faţa unei 1
Willlam Shakespeare, Furtuna, IV, 1. In româneşte de Leon Leviţchi.
2 Casanova de Seingalt, Giovani Giacomo (1725—1798), aventurier şi scriitor veneţian. A scris remarcabile memorii care narează numeroasele-i cuceriri feminine.
10
case de vară — un bărbat scund şi subţirel cu păr cărunt şi nas coroiat, un uriaş tînăr fără haină, iar între ei, rîzînd, o splendidă valkirie1 cu păr blond, umeri largi şi sini proeminenţi, nepotrivit îmbră-
cată într-o fustă asimetrică. La picioarele lor şedeau doi copii, un băiat de vreo nouă sau zece ani şi o soră mai mare, cu codiţe, aflată în pragul adolescenţei.
Cît de bătrîn arată! au fost primele mele cuvinte. Destul de vîrstnic pentru a fi bunicul copiilor săi.
Şi destul de copilăros, la cei cincizeci şi şase de ani, pentru a fi pruncul lui Katy.
— Un incest cam complicat.
— Cu toate astea mergea, insistă Rivers, mergea atît de bine, încît ajunsese să fie o adevărată sim-bioză. Trăia prin ea. Iar ea era acolo pentru a se trăi prin ea — încarnarea maternităţii.
Am privit din nou fotografia.
—
Ce amestec fascinant de stiluri! Maartens este gotic pur. Soţia sa, o eroină wagneriană. Copiii des-cind direct din doamna Moleworth. Cît despre tine . .., am spus ridicîndu-mi privirea spre faţa pă-
trată şi pergamentoasă ce mă sfida din partea cealaltă a căminului şi lăsînd-o înapoi pe fotografie, uitasem că ai fost o adevărată frumuseţe. O copie romană după Praxitele.2
—
Nu m-ai putea face un original? pleda el.
Am clătinat din cap.
1
In miturile germanice, fiicele sau însoţitoarele lui Odin, căpetenia zeilor.
2 Praxitele (390—335 î.e.n.), sculptor din Atena, reprezen-tant al clasicismului Greciei antice.
11
—
Priveşte nasul, am spus. Uită-te la modelarea maxilarului. Nu e Athena, e Herculanum. Dar, din fericire, pe fete nu le interesează istoria artei. Pentru toate scopurile amoroase practice erai ceea ce se cerea cu adevărat ?— un autentic zeu grec.
Faţa lui Rivers se strîmbă.
— Se prea poate să fi arătat potrivit pentru rol, spuse el, dar de crezi cumva că-l puteam juca .. .
clătină din cap. Nici vorbă de Lede, Daphne sau Europe1 în ceea ce mă privea. Aminteşte-ţi că în acea vreme eram încă în întregime produsul unei educaţii deplorabile. Fiu de preot luteran, am rămas după vîrsta de doisprezece ani singura consolare a unei mame văduve. Da, singura ei consolare, în ciuda faptului că se socotea o creştină evlavioasă.
Micul Johnny ocupa primul, al doilea şi al treilea loc; Dumnezeu rămînea undeva mult în urmă. Şi, bineînţeles, singura consolare nu avea altceva de ales decît să devină fiul model, studentul eminent, bursierul permanent, croindu-şi cu sudoare drumul prin colegiu şi cursurile postuniversitare, fără a-şi îngădui răgaz pentru plăceri mai rafinate în afara fotbalului şi a programelor corale din colegiu, ori pentru ceva mai înălţător decît slujba săptămînală
a reverendului Wigman.
— Dar te lăsau fetele să le ignori? Cu un chip ca acela? şi am arătat cu degetul spre atletul cîrlionţat din fotografie.
1 Lede (în mitologia greacă), mama lud Castor şi Polux, a Elenei şi a Clitemnestrei. A fost sedusă de Zeus, prefăcută
în lebădă.
Diaphne (în mitologia greacă), nimfă de care s-a îndrăgostit Apollo.
Europa (în mitologia greacă), fiica lui Agenor, regele Tirului.
Zeus, transformat în taur, a răpit-o şi a dus-o în Creta.
12
Rivers rămase tăcut, apoi răspunse cu o altă întrebare.
. Ti-a spus vreodată propria ta mamă că nu există mai minunat cadou de nuntă pe care un bărbat îl poate aduce miresei sale decît virginitatea?
Din fericire, nu.
Ei bine, mie mi-a spus. Şi, mai mult decît atît, a făcut-o în genunchi, în cursul unei rugăciuni im-provizate, adăugă el în paranteză. îl întrecea în asta chiar şi pe tata. Frazele curgeau mai neted, limbajul era mai autentic în iluzoriul său iz arhaic.
Reuşea să discute situaţia noastră financiară sau mă putea dojeni pentru sila cu care mîncam bu-dinca de tapioca, în înseşi frazele epistolei către evrei.
Ca piesă de virtuozitate lingvistică, cele spuse erau formidabile. Din păcate, nu mă puteam gîndi la ele astfel. Interpretul era propria mea mamă, iar ocazia, solemnă. Tot ceea ce spunea cînd îi vorbea lui Dumnezeu trebuia privit cu seriozitate religioasă, îndeosebi cînd era în legătură cu marele subiect trecut sub tăcere. Mă crezi sau nu, la douăzeci şi opt de ani mai aveam darul de nuntă pentru ipote-tica mea mireasă.
Se lăsă tăcerea.
—
Bietul meu John, am spus în cele din urmă.
Clătină din cap.
—
In realitate, era biata mea mamă. A făcut astfel încît totul să iasă perfect. Intîi asistent la vechea mea universitate, apoi lector şi în cele din urmă
profesor. Nu mai era nevoie să plec de acasă niciodată. Iar cînd voi fi avut vreo patruzeci de ani, urma să mă căsătorească alegîndu-mi o fată minunată, de religie luterană, care ar fi iubit-o ca pe 13
propria ei mamă. Dacă nu s-ar fi îndurat Dumnezeu John Rivers s-ar fi dus de rîpă. Dar îndurarea Domnului avea să apară — ca răzbunare, aşa cum s-a dovedit mai pe urmă. Intr-o minunată dimineaţă, la cîteva săptămîni după ce-mi luasem doctoratul, am primit o scrisoare de la Henry Maartens. Pe vremea aceea făcea studii asupra atomilor, avea nevoie de încă un asistent cercetător, primise referinţe bune despre mine de la profesorul meu; nu-mi putea oferi mai mult decît un salariu scandalos de mic — mă interesa? Pentru un fizician în devenire era o ocazie unică în viaţă. Pentru biata mea mamă
plecarea mea însemna un sfîrşit definitiv. Cu sîrg, agonizant, ea se rugă pentru călăuzire. Spre eterna ei cinstire, Dumnezeu i-a spus să-mi îngăduie plecarea.