La zece zile după aceea un taxi mă lăsa la intrarea locuinţei familiei Maartens. îmi aduc aminte cum stăm acolo trecîndu-mă sudori reci şi încercînd să-mi fac curaj pentru a suna. Exact ca un şcolar care a comis un delict şi urmează să-l întîlnească
pe director. Buna dispoziţie, creată de şansa ce mi se oferea, se evaporase demult şi în ultimele zile ale şederii mele acasă, ca şi în decursul intermi-nabilelor ore de călătorie, nu mă gîndisem decît la propria mea incapacitate. Cît timp îi va trebui lui Henry Maartens să vadă cît valorează un om ca mine? O săptămînă? O zi? Mai plauzibil o oră! Mă
va dispreţui; voi fi de rîsul laboratorului. Şi lucrurile urmau să stea tot atît de prost în afara laboratorului. Ba, cu siguranţă, putea fi chiar mai rău.
Familia Maartens se oferise să mă găzduiască pînă
mă voi stabili undeva de unul singur. Ce amabili-14
+-te extraordinară! Dar şi cîtă cruzime demonică!
Tn atmosfera de cultură sobră a căminului lor urma să mă dau în vileag aşa cum eram — ruşinos, stupid, iremediabil provincial. Dar între timp directorul şcolii aştepta. Am scrîşnit din dinţi şi am apăsat butonul soneriei. Uşa mi-a fost deschisă de una din acele bătrîne servitoare negrese dintr-o piesă demodată. Ştii, o negresă de felul aceleia care s-a născut înainte de Abolire şi a rămas pe lîngă domnişoara Belinda de atunci încolo. Interpretarea lăsa de dorit; dar era un rol care îţi cerea să fii înţelegător, şi cu toate că lui Beulah îi plăcea cabotina] ui, era nu numai o comoară; era, aşa cum aveam să aflu curînd, în multe privinţe o sfîntă. I-am explicat cine eram, iar ea mă examina în timp ce vorbeam. Se vede că
i-am părut corespunzător, deoarece pe loc m-a adoptat ca pe un membru al familiei pierdut de multă
vreme, un fel de Fiu Risipitor întors din pribegie.
— Merg să vă fac un sandwich şi o cană zdravănă
de cafea, insistă ea, adăugind: sînt înăuntru cu toţii.
Deschise o uşă şi mă împinse înăuntru. M-am în-cordat pentru întîlnirea cu directorul şi barajul de cultură. Dar mi-a fost dat să văd o scenă care, văzută
cincisprezece ani mai tîrziu, aş fi putut-o confunda cu o parodie, la scară redusă, a fraţilor Marx1. Camera de zi era spaţioasă şi extrem de dezordonată. Pe sofa sta întins un bărbat cărunt cu gulerul cămăşii descheiat, care, după toate probabilităţile, era pe moarte întrucît avea faţa lividă şi respiraţia şuieră-
toare. In imediata apropiere, pe un balansoar, cu mîna stingă pe fruntea lui şi cu un exemplar din 1 Renumiţi comici de film americani.
15
Universul pluralist al lui William James1 în dreapta
— cea mai frumoasă femeie pe care o văzusem vreodată citea liniştită. Pe duşumea erau doi copii -
un băieţel mărunţel cu păr roşu jucîndu-se cu un trenuleţ automat, şi o fetişcană de patrusprezece ani, cu picioare lungi negricioase, culcată cu faţa în jos şi scriind poezii cu un creion roşu (puteam vedea forma strofelor).
Toţi erau atît de absorbiţi de ceea ce făceau — joc sau compunere, lectură sau moarte — incit cel puţin o jumătate de minut prezenţa mea în cameră a trecut complet neobservată. Am tuşit, n-am produs nici o reacţie, am tuşit din nou. Băieţelul şi-a ridicat privirea, mi-a zîmbit politicos dar fără vreun interes deosebit, şi şi-a văzut mai departe de tren.
Am mai aşteptat zece secunde, apoi, cuprins de disperare, am înaintat în cameră. Poeta întinsă pe jos îmi bara calea. Am păşit peste ea. „Pardon", am murmurat. Nu mi-a acordat nici o atenţie; dar citi-toarea lui William James a auzit şi şi-a ridicat privirea spre mine. Deasupra Universului pluralist ochii ei erau de un albastru strălucitor.
— Dumneata eşti omul care vine pentru soba de gaz? întrebă ea. Faţa-i era atît de radioasă şi plă-
cută, încît nu am putut scoate o vorbă. Am clătinat doar din cap.
— Ce prostie! exclamă băieţelul. Omul de la gaz are mustaţă.
— Sînt Rivers, am reuşit eu să bolborosesc în cele din urmă.
1 William James (1842—1910), eminent filozof şi psiholog american. Este unul din întemeietorii pragmatismului şi pre-cursor nemijlocit al behaviorismului.
16
Rivers? repetă ea fără ca numele să-i spună
ceva. Rivers? Oh, Rivers. Recunoaşterea îi lumină
faţa. Sînt bucuroasă că ... dar înainte de a putea termina fraza, bărbatul cu şuierat de muribund deschise îngrozit ochii, şi cu un zgomot asemănător unui strigăt de luptă înăbuşit sări în picioare şi se năpusti spre fereastra deschisă.
Fii atent! zbieră băieţelul. Fii atent! Se auzi un trosnet. „Dumnezeul ei"! adăugă el pe un ton de disperare stăpînită. O întreagă mare gară centrală
zăcea în ruine, redusă la părţile ei componente.
,Dumnezeul ei"! repetă copilul. Iar cînd poeta îi spuse că nu-i voie să spună „Dumnezeul ei", o ameninţă : „o să zic ceva cu adevărat rău"! O să
zic... Mişcarea buzelor trăda o injurie neauzită.
De la geam răzbătea între timp horcăitul îngrozitor al unui om spînzurat cu încetul.
— Vă rog să mă scuzaţi, îmi spuse frumoasa femeie. Se ridică, puse la o parte cartea şi se grăbi sâ-i sară într-ajutor. Se auzi un zăngănit metalic.
Cu tivul fustei dărîmase un semnal.
— Proasto! zbieră băieţelul înfuriat la culme. Eşti un ... un elefant.
— Elefanţii, spuse poeta pe un ton didactic, se uită întotdeauna unde calcă. Apoi întoarse capul spre mine şi, pentru întîia oară, luă act de prezenţa mea.
— Au uitat cu totul de dumneata, îmi spuse pe un ton plictisit, de o sfidătoare superioritate. Aşa stau lucrurile pe aici.
La geam, spînzurarea lentă avansa. Frînt de mijloc ca şi cum ar fi primit o lovitură sub centură, bărbatul cărunt se zbătea să ia aer, arătînd de parcă
ar fi luptat într-o bătălie fără sorţi de izbîndă. Zeiţa sta alături bătîndu-l uşor pe spate şi murmurînd 17
2 — Geniul şi zeiţa
cuvinte încurajatoare. Am rămas îngrozit. Era cel mai cumplit lucru pe care îl văzusem. O mînă mă
trase de manşeta pantalonilor. M-am întors şi am văzut-o pe poetă privindu-mă de jos în sus. Avea o faţă mică vioaie şi ochi cenuşii depărtaţi, o idee prea mari.
—
Tăcere, spuse ea. Am nevoie de trei cuvinte care să rimeze cu tăcere. Am încăpere — care se potriveşte de minune. Şi am de asemenea vrere, care e excelent. Dar ce zici de mistere? . .. Dădu nemul-
ţumită din cap; apoi, încruntîndu-se la foaia de hîrtie, citi cu glas tare: „Ceva ca o tăcere, Ale inimii tul-buri şi adinei mistere." Nu-mi place, dar dumitale?
A trebuit să recunosc că nu-mi plăcea. — Şi totuşi este exact ceea ce vreau să spun, continuă ea.
Am avut o inspiraţie de moment.
—
Ce-ai zice de durere?
Faţa i se lumină de plăcere şi emoţie! Dar bine-
înţeles că da, bineînţeles! Cît de proastă fusese! Cre-ionul roşu începu să mîzgălească furios „Ceva ca o tăcere, a inimii nestinsă durere" declamă ea triumfă-
toare. I s-a părut, cred, că eram în dubiu, căci se grăbi să mă întrebe dacă „irevocabilă durere" se potrivea mai bine. înainte de a putea răspunde, se auzi un alt zgomot de strangulare. Mi-am aruncat privirea spre geam şi apoi la poetă.
— Nu putem face nimic? i-am şoptit. Fata clă-
tină din cap.
— M-am uitat în Encyclopaedia Britanica. Se spune acolo că niciodată astma n-a scurtat viaţa cuiva. După care văzînd că încă mai eram tulburat, dădu din umerii ei slăbuţi şi spuse: te obişnuieşti şi cu asta.
18