— Ați auzit vestea?
Eponine clătină din cap. În mod evident, Derek era foarte surescitat.
— Judecătorul Mîșkin a decretat brasardele drept neconstituționale!
Femeii îi trebuiră câteva secunde să asimileze informația. Deja Derek era lângă ea, încântat că el îi dăduse vestea.
— Ești… ești sigur? întrebă femeia.
— Tocmai am auzit la radioul din birou.
Eponine întinse mâna spre brațul cu nesuferita brasardă roșie. Se uită la Derek și la Ellie și, cu o mișcare rapidă, smulse banda de pe braț și o azvârli în aer. În timp ce o urmărea arcuindu-se spre podea, ochii i se umplură de lacrimi.
— Mulțumesc, Derek, șopti ea.
În câteva clipe, simți patru brațe tinere îmbrățișând-o.
— Felicitări, spuse încetișor Ellie.
4
Localul cu hamburgeri din Orașul Central era în întregime administrat de bioți. Doi Lincolni conduceau restaurantul aglomerat și patru Garcia serveau clienții. Mâncarea era preparată de doi Einsteini, iar întreaga zonă de servire era păstrată imaculată de un singur Tiasso. Localul îi aducea un profit enorm patronului său, pentru că în afară de costul inițial al transformării clădirii și al materiilor prime nu mai existau alte cheltuieli.
Ellie mânca întotdeauna acolo în serile de marți, când lucra la spital ca voluntar. În ziua care deveni cunoscută drept Proclamația Mîșkin, fu însoțită la restaurant de profesoara ei, acum fără brasardă.
— Mă întreb de ce nu te-am văzut niciodată la spital, spuse Eponine servindu-se din porția de cartofi prăjiți. Oricum, ce faci acolo?
— În cea mai mare parte, stau de vorbă cu copiii bolnavi, răspunse Ellie. Sunt patru-cinci cu boli grave, printre Care un băiețel cu RV-41, și ei apreciază vizitele făcute de Oameni. Bioții Tiasso sunt foarte eficienți în tot ce se face în spital, dar nu atât de compătimitori și înțelegători. — Nu te supăra că te întreb, dar de ce faci asta? continuă Eponine după ce mușcă din hamburger. Ești tânără,
frumoasă sănătoasă. Probabil că există o mie de alte lucruri pe care ai prefera să le faci.
— Nu chiar. După cum știi, mama are un puternic simț al comunității, iar eu mă simt utilă stând de vorbă cu copiii. În plus, sunt stingheră în societate… Din punct de vedere fizic, am nouăsprezece-douăzeci de ani, ceea ce este mult pentru liceu, dar n-am aproape nici un pic de experiență socială. Una dintre colegele mele mi-a spus că băieții mă cred extraterestră.
Eponine îi zâmbi. Chiar și să fii extraterestră ar fi mai bine decât să ai RV-41, gândi ea. Dar bărbații tineri au realmente de pierdut dacă te trec cu vederea.
Cele două femei își terminară cina, părăsiră micul restaurant și se duseră în scuarul din Orașul Central. In mijlocul acestuia se afla un monument cilindric dedicat ceremoniilor asociate cu prima aniversare a Zilei Stabilirii. Monumentul avea o înălțime de doi metri și jumătate. Suspendată în el, la nivelul ochilor, se afla o sferă transparentă cu diametrul de cincizeci de centimetri. Lumina mică din centrul ei reprezenta Soarele, planul paralel cu solul era planul ecliptic care conținea Pământul și alte planete din sistemul solar, iar luminile din sferă arătau pozițiile relativ corecte ale tuturor stelelor aflate pe o rază de douăzeci de ani-lumină în jurul Soarelui.
O linie lega Soarele de Sirius, indicând drumul pe care îl parcursese familia Wakefield în odiseea ei, spre Baza de Tranzit și înapoi în Sistemul Solar. Altă linie se întindea de la Sistemul Solar în lungul traiectoriei pe care o urmase Rama III de când îi culesese pe coloniștii umani de pe orbita lui Marte. Nava spațială, reprezentată printr-o lumină mare și roșie ce clipea cu intermitențe, se găsea în momentul de față cam la o treime din distanța dintre Soare și Tau Ceti.
— Am înțeles că ideea acestui monument a aparținut tatălui tău, spuse Eponine în timp ce stăteau lângă sfera celestă.
— Da, tata este foarte creativ când e vorba de știință și electronică.
Eponine se uită la lumina roșie care clipea.
— Nu-l deranjează deloc că mergem în altă direcție, nu către Sirius sau Baza de Tranzit?
— Nu cred, ridică din umeri Ellie. Nu prea vorbim despre asta… Mi-a spus odată că oricum nici unul dintre noi nu-i în stare să înțeleagă ce fac extratereștrii.
Eponine privi în jur.
— Uită-te la toți oamenii ăștia care merg grăbiți de colo-colo. Cei mai mulți nici măcar nu se opresc vreodată să vadă unde ne aflăm… Eu verific poziția noastră cel puțin o dată pe săptămână.
Deveni dintr-o dată foarte gravă.
— De când am fost diagnosticată cu RV-41, am simțit nevoia acută de a ști exact unde mă aflu în Univers… Mă întreb dacă asta face parte din frica mea de moarte.
După o lungă tăcere, își petrecu brațul după umerii lui Ellie.
— L-ai întrebat vreodată pe Vultur despre moarte? rosti ea.
— Nu, răspunse încet Ellie, dar aveam numai patru ani când am părăsit Baza de Tranzit. În mod sigur, nu aveam noțiunea morții.
— Când eram copil, gândeam ca un copil…, spuse pentru sine Eponine, apoi râse. Despre ce ai discutat cu Vulturul?
— Nu-mi amintesc exact. Patrick mi-a spus că Vulturului îi plăcea mai ales să se uite la noi cum ne jucam.
— Serios? Asta-i o surpriză. Din descrierea mamei tale, mi l-am imaginat pe Vultur mult prea serios ca să-l intereseze joaca.
— Încă îl mai văd cu claritate în minte, deși eram atât de mică, zise Ellie. Dar nu-mi amintesc dacă părea serios sau nu.
— L-ai visat vreodată?
— Oh, da. De multe ori. O dată stătea în vârful unui copac uriaș, uitându-se din nori în jos la mine.
Eponine râse din nou, apoi se uită la ceas.
— Vai de mine! făcu ea. Am întârziat la consult. Tu la ce oră trebuie să fii la spital?
— La șapte.
— Atunci ar fi bine s-o luăm din loc.
Când Eponine se prezentă la cabinetul lui Turner pentru verificarea bilunară, Tiasso care era de gardă o duse în laborator, îi luă probe de sânge și urină, după care îi spuse să ia loc. O informă după aceea că medicul întârzia.
În camera de așteptare se mai afla un negru cu ochi pătrunzători și zâmbet prietenos.
— Salut, spuse el când ochii ii se întâlniră, mă numesc Amadou Diaba și sunt farmacist.
Eponine se prezentă, gândindu-se că-l mai văzuse pe bărbatul acela.
— Grozavă zi, nu-i așa? întrebă el după o scurtă tăcere. Ce ușurare să-ți scoți afurisita aia de brasardă!
Femeia și-l aminti acum pe Amadou. Îl văzuse o dată sau de două ori la mitingurile bolnavilor de RV-41. Cineva îi spusese că Amadou contractase retrovirusul în urma unei transfuzii de sânge, în primele zile ale coloniei. Câți suntem în totali se întrebă ea. Nouăzeci și trei, sau nouăzeci și patru? Cinci dintre noi s-au îmbolnăvit prin transfuzie…
— Se pare că marile evenimente au loc întotdeauna câte două, urmă Amadou. Proclamația Mîșkin a fost anunțată înainte ca picioroangele să fie văzute pentru prima dată.
— Despre ce vorbești? îl privi mirată Eponine.
— N-ai auzit încă de picioroange? chicoti Amadou. Unde Dumnezeu ai fost?
Așteptă câteva secunde, apoi începu să explice.
— Echipa de explorare a celuilalt habitat lărgește de câteva zile locul de penetrare. Azi s-au confruntat dintr-o dată cu șase creaturi ciudate care au ieșit din gaura practicată în zid. Se pare că aceste „picioroange”, cum le-a numit reporterul TV, trăiesc în celălalt habitat. Arată ca niște mingi de golf atașate la șase picioare multiarticulate gigantice și se mișcă foarte, foarte repede… Au trecut peste oameni, bioți și echipament timp de o oră, apoi au dispărut din nou prin locul de penetrare.