Eponine era pe cale să pună câteva întrebări despre picioroange, când Turner ieși din cabinet.
— Domnule Diaba și domnișoară Eponine, spuse el, am un raport detaliat pentru fiecare dintre voi. Cine vrea să fie primul?
Încă o dată Eponine remarca superbii ochi albaștri ai medicului.
— Domnul Diaba era aici înaintea mea, așa că…
— Doamnele mai întâi, o întrerupse Amadou. Chiar și în Noul Eden.
Eponine intră în cabinetul lui Turner.
— Până acum e bine, îi spuse medicul când rămaseră singuri. Ai în mod clar virusul în organism, dar nu există nici un semn de deteriorare a mușchiului cardiac. Nu știu sigur de ce, dar e limpede că boala progresează mai repede la unii decât la alții…
Cum se face, frumosul meu medic, gândi femeia, că-mi urmărești atât de atent starea de sănătate, dar n-ai observat nici măcar o dată privirile pe care ți le arunc în tot acest timp?
— Te vom ține pe medicația de reglare a sistemului imunitar. Nu are efecte secundare serioase și s-ar putea ca datorită ei să nu vedem nici o dovadă a acțiunilor distructive ale virusului… Altfel te simți bine?
Ieșiră împreună în sala de așteptare. Medicul îi trecu în revistă simptomele ce ar fi indicat că virusul trecuse la alt stadiu de dezvoltare. În timp ce stăteau de vorbă, ușa se deschise și intră Ellie. La început, Turner îi ignoră prezența, dar după câteva clipe avu o evidentă reacție întârziată.
— Te pot ajuta cu ceva, domnișoară?
— Am venit să-i pun lui Eponine o întrebare, răspunse respectuoasă Ellie. Dacă deranjez, pot aștepta afară.
Medicul clătină din cap, apoi fu surprinzător de incoerent în ultimele cuvinte adresate lui Eponine. La început, ea nu înțelese ce se întâmpla. Însă când dădu să plece cu Ellie, îl văzu uitându-se lung la eleva ei. De trei ani tânjesc să văd o privire ca asta în ochii lui, gândi Eponine. Nucredeam că poate avea o astfel de privire, lar Ellie, binecuvântată fie ea, nici n-a observat-o.
Fusese o zi lungă. La ora când se îndrepta spre aparta-mentul din Hakone, Eponine se simțea extrem de obosită. Eliberarea emoțională pe care o simțise când își scosese brasarda trecuse. Acum era puțin deprimată. Şi se mai lupta și cu sentimentele de gelozie față de Ellie.
Se opri în fața apartamentului. Fâșia de pânză lată, de culoare roșie, amintea tuturor că înăuntru locuia un purtător de RV-41. Mulțumindu-i iarăși judecătorului Mîșkin, Eponine trase cu grijă fâșia. Pe ușă rămase o urmă. Am s-o vopsesc mâine, gândi ea.
O dată intrată în apartament, se instală în fotoliul ei moale și întinse mâna după o țigară. Simți un val de plăcere anticipată, în timp ce punea țigara în gură. La școală nu fumez niciodată în fața elevilor. Nu vreau să fiu un exemplu rău pentru ei. Fumez numai aici. Acasă. Când sunt singură.
Eponine nu prea ieșea seara. Sătenii din Hakone îi dăduseră limpede de înțeles că n-o doreau în mijlocul lor, ba chiar două delegații separate îi ceruseră deschis să părăsească satul, iar pe ușa apartamentului apăruseră mai multe bilete amenințătoare. Dar Eponine refuzase cu încăpățânare să se mute. Cum Kimberly nu era niciodată acolo, avea mai mult spațiu decât și-ar fi permis în condiții normale. Şi mai știa că în nici o zonă a coloniei un purtător de RV-41 n-ar fi fost bine venit.
Femeia adormise în fotoliu și visa câmpii de flori galbene. Aproape că nu auzi ciocăniturile, deși erau foarte puternice. Se uită la ceas — era ora 23. Când deschise ușa, în apartament intră Kimberly.
— Oh, Ep, cât mă bucur că ești aici! Simțeam nevoia desperată să discut cu cineva. Cineva în care să pot avea încredere.
Își aprinse țigara cu o mișcare smucită și izbucni imediat într-un monolog dezlânat.
— Da, da, știu, spuse ea văzând dezaprobarea din ochii lui Eponine. Ai dreptate, sunt drogată… Dar am nevoie de asta… Senzațiile artificiale tot sunt mai bune decât să te gândești la tine ca la un rahat.
Trase adânc din țigară și slobozi fumul în rafale scurte.
— Nemernicul chiar a făcut-o de data asta, Ep… Mi-a dat papucii… Jigodia încrezută crede că poate să facă ce vrea… I-am tolerat aventurile și chiar le-am lăsat pe unele fete mai tinere să mi se alăture — sexul în trei înlătura plictiseala.. dar eu eram mereu ichiban, numărul unu, sau cel puțin așa credeam.
Stinse țigara și începu să-și frângă mâinile. Era gata să plângă.
— Iar astă seară, mi-a spus să mă mut… „Ce”, am zis eu, „ce vrei să spui?” „Te muți”, mi-a spus, Nici un zâmbet, nici o discuție. „Strânge-ți lucrurile. Te așteaptă un apartament în spate la Xanadu.” „Acolo trăiesc târfele”, i-am zis. A zâmbit puțin și n-a spus nimic. „Adică, sunt pusă pe liber”, l-am întrebat și m-a apucat furia. „Nu poți să faci asta!”, i-am spus. Am încercat să-l lovesc, dar mi-a prins mâna și m-a plesnit peste față. „Ai să faci cum îți ordon”, mi-a zis. „Ba nu, nenorocitule!” Am apucat o vază și am aruncat-o. S-a izbit de o masă și s-a făcut țăndări. În câteva secunde, doi bărbați mi-au legat mâinile la spate. „Luați-o de aici”, a spus regele japonez. M-au dus în noul meu apartament. Era foarte frumos. În camera de toaletă era o cutie mare de kokomo rulat. Am fumat o doză întreagă și am simțit că zbor. Hei, mi-am spus, nu-i chiar atât de rău. Cel puțin nu mai trebuie să-i satisfac dorințele sexuale bizare. M-am dus la cazinou și m-am distrat pe cinste până i-am văzut… în public, în fața tuturor. M-a apucat nebunia — am urlat, am țipat, am blestemat, chiar am atacat-o. Cineva m-a lovit în cap. M-am pomenit pe podeaua cazinoului, cu Toshio aplecat asupra mea. Mi-a șuierat: „Dacă mai faci vreodată ceva de genul ăsta, ai să fi îngropată lângă Marcello Danni.”
Își coborî fața în mâini și începu să plângă în hohote.
— Oh, Ep, spuse după câteva secunde, mă simt atât de neajutorată! N-am încotro s-o iau. Ce să fac?
Înainte ca prietena ei să apuce să rostească ceva, vorbi din nou:
— Ştiu, știu, aș putea să mă întorc să lucrez în spital. E nevoie de infirmiere, de infirmiere adevărate… apropo, unde-i Lincolnul tău?
Eponine zâmbi și arătă spre debara.
— Bravo ție! râse Kimberly. Ține robotul la întuneric. Scoate-l afară să curețe baia, să spele vasele, să facă mâncare. Apoi, pac, la loc în debara. Chicoti. Scula lor nu funcționează, să știi. Vreau să spun că au una, un fel de sculă, perfect anatomică de altminteri, dar nu li se întărește. Într-o noapte când eram singură și drogată, l-am pus pe unul să se urce pe mine, dar n-a știut la ce mă refeream când am spus „bag-o”. Cum n-au știut nici unii bărbați.
Sări în picioare și începu să se plimbe prin cameră.
— Nu prea știu de ce am venit, își aprinse altă țigară. M-am gândit că poate tu și cu mine, adică, noi am fost prietene un timp… Glasul i se stinse. Acum mă duc la vale, încep să mă simt deprimată. E groaznic, cumplit. Nu pot să suport. Nu știu la ce mă așteptam, dar tu ai propria ta viață… Ar fi mai bine să plec.
Traversă camera și o îmbrățișă grăbit pe Eponine.
— Ai grijă de tine, da? Nu-ți face griji pentru mine, mă voi descurca.