Cercetând cu atenţie incidentul cu Hipogriful, care a atacat un student, şi primind toate asigurările din partea domnului Dumbledore, am ajuns la concluzia că nu aveţi nici o vină.
— Păi, asta e bine, Hagrid! zise Ron, bătându-l pe umăr. Dar Hagrid continuă să suspine şi făcu un semn cu mâna lui uriaşă, invitându-l pe Harry să citească mai departe.
Cu toate acestea, trebuie să vă spunem că suntem foarte preocupaţi de Hipogriful respectiv. Am luat în considerare reclamaţia domnului Lucius Reacredinţă şi am hotărât să supunem problema atenţiei Consiliului pentru Eliminarea Creaturilor Periculoase. Audierea va avea loc pe 24 aprilie şi vă somăm să fiţi prezent în Londra, la această dată, împreună cu Hipogriful. Între timp, Hipogrifului trebuie să i se pună botniţă şi să fie izolat.
Cu stimă,
…
După care urma o listă întreagă de nume de guvernatori ai şcolii.
— Oh, făcu Ron. Dar spuneai că Buckbeak nu e un Hipogrif rău, aşa că sunt sigur că…
— Lasă, că-i ştiu eu pe ăştia din Consiliu, se revoltă Hagrid, ştergându-şi ochii cu mâneca. Se leagă întotdeauna de cele mai interesante creaturi magice!
Un sunet din colţul camerei îi făcu pe Harry, Ron şi Hermione să se uite într-acolo. Buckbeak, Hipogriful, stătea în colţ ciugulind ceva, din care curgeau picături de sânge pe podea.
— Nu puteam să-l las în zăpadă, zise Hagrid. Singur! Şi de Crăciun!
Harry, Ron şi Hermione se uitară unul la altul. Nu fuseseră întotdeauna de aceeaşi părere cu Hagrid, în ceea ce privea „creaturile interesante” şi pe care oamenii obişnuiţi le-ar fi numit „creaturi periculoase”. Pe de altă parte, Buckbeak nu părea să prezinte vreun pericol. Ba, după standardele lui Hagrid, era chiar „drăguţ”.
— Trebuie să-ţi construieşti o apărare-beton, zise Hermione, punând mâna pe braţul lui enorm. Numai astfel o să reuşeşti să dovedeşti că Buckbeak nu este periculos.
— N-o să fie de nici un folos, zise Hagrid. Diavolul ăla de Lucius îi are pe toţi în buzunar! Se tem de el! Şi, dacă pierd procesul, Buckbeak o să fie…
Şi Hagrid făcu un gest sugestiv la gât, după care îşi ascunse iar capul în mâini şi începu să suspine.
— Dar n-ai vorbit şi cu Dumbledore, Hagrid? întrebă Harry.
— El a făcut deja destule pentru mine, spuse Hagrid. Şi are destule pe cap… Să-i ţină la distanţă pe Dementori, să ia toate măsurile împotriva lui Sirius Black…
Ron şi Hermione îl priviră rapid pe Harry, ca şi cum le-ar fi fost teamă ca prietenul lor să nu îl ia la trei păzeşte pe bietul Hagrid, fiindcă nu îi spusese adevărul despre Black. Dar Harry nu se îndură să îi zică nimic lui Hagrid, văzându-l cât de trist şi nefericit era.
— Hermione are dreptate, Hagrid, îi spuse el. Nu trebuie să te dai bătut. Ai nevoie de o apărare solidă. Noi suntem martori, dacă ai nevoie de noi.
— Sunt sigură, zise Hermione, că am citit undeva despre un caz asemănător, iar Hipogriful a scăpat nepedepsit. O să caut cazul ăsta, Hagrid, şi o să ţi-l aduc!
Hagrid începu să plângă şi mai tare. Harry şi Hermione se uitară spre Ron, implorându-i ajutorul.
— Ei… Ce ziceţi, să fac un ceai? întrebă Ron. Harry se uită mirat la el.
— Aşa face mama când cineva este trist, zise Ron, ridicând din umeri.
În cele din urmă, cu un ceai aburind în faţă, Hagrid îşi şterse ochii cu o batistă de mărimea unei feţe de masă şi zise:
— Aveţi dreptate, nu-l ajut cu nimic pe Buckbeak dacă mă dau bătut. Trebuie să lupt pentru el!
Colţ ieşi timid de sub masă şi îşi puse capul pe genunchii lui Hagrid.
— Am fost atât de necăjit, zise Hagrid, cu o mână mân-gâindu-l pe Colţ, pe cap, cu cealaltă ştergându-şi faţa, încât nici n-am avut grijă de el… Din cauza lui Buckbeak, pentru că nimănui nu-i plac orele mele…
— Nouă ne plac! sări imediat Hermione.
— Da, mult, zise Ron, încrucişându-şi degetele pe sub masă. Şi ce mai fac Trirâmele, Hagrid?
— Au murit, zise el, posomorât. Le-am dat prea multă salată…
— O, nu! făcu Ron şi îşi muşcă buza.
— Iar Dementorii m-au făcut şi ei să nu mă simt în apele mele, continuă Hagrid. Trebuie să trec mereu pe lângă ei, când mă duc să beau ceva la „Trei mături”. Parcă aş fi iar la Azkaban…
Tăcu, sorbind din ceai. Harry, Ron şi Hermione îşi ţinură răsuflarea. Nu-l auziseră niciodată pe Hagrid vorbind despre scurta lui şedere la Azkaban. După o pauză, Hermione îndrăzni să întrebe:
— Şi e groaznic acolo, Hagrid?
— Nici n-aveţi idee cât e de oribil, zise Hagrid încet. N-am văzut niciodată un loc mai îngrozitor. Am crezut că înnebunesc. Nu-mi treceau prin cap decât lucruri teribil de triste… Când am fost exmatriculat de la Hogwarts… Când a murit tata… Când am fost nevoit să renunţ la Norbert…
Ochii i se umplură de lacrimi. Norbert era puiul de dragon pe care îl câştigase la un joc de cărţi.
— Da… După un timp, nici măcar nu mai ştii cine eşti şi ajungi să te întrebi dacă mai are rost să trăieşti. Mă rugam să mor în somn, să nu mă mai trezesc a doua zi… Când mi-au dat drumul, m-am simţit de parcă m-aş fi născut din nou. Mi-au revenit toate amintirile fericite. Era aşa de bine să trăieşti! Şi, ascultaţi-mă pe mine, Dementorii nu prea erau dispuşi să mă lase să plec.
— Dar erai nevinovat! exclamă Hermione. Hagrid scoase un sunet dispreţuitor.
— Chiar crezi că asta are vreo importanţă pentru ei? Nu le pasă, atâta timp cât sunt înconjuraţi de sute de fiinţe umane, cărora le pot sorbi fericirea. Vinovat, nevinovat, nu contează!
Harry tăcu pentru o clipă, aţintindu-şi ochii în cana cu ceai. Apoi zise:
— M-am gândit să-l fac scăpat pe Buckbeak, să-i dau drumul să zboare… Dar cum să-i explici unui Hipogrif că trebuie să se ascundă? Şi… mi-a fost şi teamă că încalc legea…
Ridică ochii spre ei, şi lacrimi mari începură să i se rostogolească pe obraji.
— Nu vreau să mai ajung la Azkaban!
Vizita la Hagrid, deşi cât se poate de tristă, avu efectul pe care scontaseră Ron şi Hermione. Deşi nu uitase de Black, Harry nu putea să facă fel de fel de planuri de răzbunare, dacă vroia să-l ajute pe Hagrid să îşi pledeze cauza în faţa Consiliului pentru Eliminarea Creaturilor Periculoase. Împreună cu Ron şi cu Hermione, merseră a doua zi la bibliotecă şi se întoarseră în camera de zi, pustie acum, cu braţele încărcate de cărţi care i-ar fi putut ajuta să-i pregătească lui Hagrid apărarea, în sprijinul lui Buckbeak. Stăteau în faţa focului şi răsfoiau cărţile, citindu-şi unul altuia pasajele mai interesante, pe care le găseau.
— Aici e ceva… Cazul din 1722… Da, dar Hipogriful a fost condamnat… Uh, şi ce i-au făcut… Dezgustător!
— Asta ar putea fi de ajutor… Un Manticor a atacat pe cineva, în 1296, şi Manticorul a scăpat… O, nu! A scăpat, fiindcă tuturor le-a fost frică să se apropie de el…
În acest timp, în restul castelului se făceau pregătirile pentru Crăciun. Totul era decorat frumos, deşi rămăseseră doar câţiva studenţi la Hogwarts. Pe coridoare, atârnau ghirlande de vâsc, iar din fiecare ramură izvorau lumini misterioase. În Marea Sală, apăruseră cei doisprezece brazi, frumos împodobiţi cu steluţe aurii. Coridoarele erau invadate de arome înnebunitoare, care în Ajunul Crăciunului deveniseră atât de îmbietoare, încât până şi Pungaşul îndrăznise să scoată nasul din buzunarul lui Ron şi să adulmece pofticios.