— Domnule Weasley, sunt Harry… Şemineul e blocat. Nu puteţi să veniţi pe aici…
— Fir-ar să fie! se auzi vocea domnului Weasley. Ce le-a venit să blocheze şemineul?
— Au un foc… electric, le explică Harry.
— Da? Serios? se auzi domnul Weasley, brusc entuziasmat. Eclectic, zici? La priză? Dumnezeule, trebuie să văd asta… Să ne gândim… Au, Ron, ai dat peste mine!
Vocea lui Ron se alătură celorlalte.
— Ce facem aici? S-a întâmplat ceva?
— O, nu, Ron, se auzi vocea lui Fred, plină de sarcasm. Nu, am ajuns exact unde vroiam!
— Da, ne distrăm de minune, zise George, a cărui voce abia se auzea, de parcă era strivit de perete.
— Băieţi, băieţi… zise domnul Weasley încet. Încerc să mă gândesc ce trebuie să fac… A da… sigur… singura posibilitate… Dă-te la o parte, Harry!
Harry se trase lângă canapea. Unchiul Vernon se apropie însă.
— Staţi puţin! răcni el către şemineu. Ce aveţi de gând să…
BANG!
Rezistenţele electrice ţâşniră spre capătul celălalt al camerei, în timp ce şemineul blocat era împins înainte, propulsându-i afară pe domnul Weasley, Fred, George şi Ron într-un nor de praf şi bucăţele de moloz. Mătuşa Petunia ţipă şi căzu peste măsuţa de cafea. Unchiul Vernon o prinse înainte să atingă podeaua şi se holbă, mut de uimire, la o parte a familiei Weasley. Toţi aveau părul roşu ca focul, inclusiv Fred şi George, care erau identici până la ultimul pistrui.
— Acum e mai bine, spuse domnul Weasley, scuturându-şi de praf roba lungă şi verde şi aranjându-şi ochelarii. Ah, dumneavoastră trebuie să fiţi unchiul şi mătuşa lui Harry!
Înalt, slab şi cu un început de chelie, se apropie de Unchiul Vernon cu mâna întinsă, însă Unchiul Vernon se dădu înapoi câţiva paşi, cu Mătuşa Petunia ascunzându-se după el.
Unchiul Vernon rămăsese fără grai. Cel mai bun costum al său era plin de un praf albicios, care se aşternuse şi pe părul şi mustaţa lui şi îl făcea să arate de parcă tocmai ar fi îmbătrânit cu treizeci de ani.
— Hm… da… Îmi cer scuze pentru asta, zise domnul Weasley, retrăgându-şi mâna şi uitându-se peste umăr la şemineul demolat. Este numai vina mea, pur şi simplu nu m-am gândit că nu vom putea ieşi pe partea asta. V-am conectat şemineul la Reţeaua Zvrr doar pentru după-amiaza asta, ştiţi, ca să-l luăm pe Harry. Şemineele Încuiaţilor nu ar trebui să fie conectate la reţeaua noastră, strict vorbind, însă am o cunoştinţă la Transportul Zvrr şi am aranjat totul. Însă îl pot repara imediat, nu vă faceţi griji. O să fac mai întâi un foc ca să-i trimit înapoi pe băieţi şi apoi vă repar şemineul, înainte să dispar.
Harry era convins că soţii Dursley nu înţeleseseră o boabă. Încă se holbau la domnul Weasley, înmărmuriţi. Mătuşa Petunia se ridică şi se ascunse în spatele Unchiului Vernon.
— Bună, Harry! zise domnul Weasley vesel. Ţi-ai pregătit cufărul?
— E sus, îi zise Harry, întorcându-i zâmbetul.
— Îl luăm noi, zise Fred imediat.
Făcându-i cu ochiul lui Harry, Fred şi George ieşiră din cameră. Ştiau unde era camera lui Harry, de când îl salvaseră la un moment dat din ghearele Unchiului Vernon, în puterea nopţii. Harry era convins că Fred şi George mureau de curiozitate să-l vadă pe Dudley, auziseră atâtea despre el de la Harry.
— Bine, zise domnul Weasley, dând din mâini, în timp ce se străduia să înlăture penibila tăcere. Ce… Ce casă drăguţă aveţi!
Având în vedere că sufrageria altădată imaculată era acum acoperită de praf şi de bucăţi de cărămidă, această remarcă nu le făcu deloc plăcere soţilor Dursley. Chipul Unchiului Vernon se învineţi iarăşi, iar Mătuşa Petunia rămase cu ochii holbaţi, mestecându-şi iar limba. Dar păreau prea speriaţi pentru a mai spune ceva.
Domnul Weasley se uită în jur. Adora orice avea legătură cu Încuiaţii. Harry îşi dădu seama că de-abia aştepta să se ducă să examineze televizorul şi videocasetofonul.
— Merg cu eclecticitate, nu? spuse el pe un ton atotştiutor. A, da, uite priza. Eu colecţionez prize, îi spuse el Unchiului Vernon. Şi baterii. Am o colecţie impresionantă de baterii. Soţia mea crede că sunt nebun, dar ce să fac dacă-mi plac…
Era evident că şi Unchiul Vernon era de aceeaşi părere cu doamna Weasley. Se mută puţin spre dreapta, acoperind-o în întregime pe Mătuşa Petunia, de parcă ar fi crezut că domnul Weasley ar putea să-i atace în orice moment.
Dudley apăru subit în cameră. Harry auzi zgomotul făcut de cufărul său tras pe scări de Fred şi de George şi ştia că sunetele acelea îl scoseseră pe Dudley din bucătărie. Dudley se lipi de perete, privindu-l pe domnul Weasley îngrozit şi încercă să se ascundă în spatele părinţilor lui. Din nefericire, Unchiul Vernon, destul de solid pentru a-i fi pavăză Mătuşii Petunia, care era ciolănoasă şi slabă, nu era nici pe departe destul de lat pentru a-l ascunde pe Dudley.
— Ah, şi el este vărul tău, nu-i aşa, Harry? întrebă domnul Weasley, făcând o altă încercare îndrăzneaţă de a conversa.
— Da, zise Harry, el e Dudley.
Harry şi Ron schimbară nişte priviri rapide, apoi îşi mutară privirile în altă parte, făcând cu greu faţă tentaţiei de a izbucni în râs. Dudley nu îşi dezlipea mâinile de fund, de parcă i-ar fi fost frică să nu îi cadă. Domnul Weasley, pe de altă parte, părea cu adevărat îngrijorat de comportamentul straniu al lui Dudley. Într-adevăr, din tonul vocii sale când vorbi mai pe urmă, Harry fu convins că domnul Weasley credea că Dudley era la fel de nebun precum îl credea familia Dursley pe el, cu singura diferenţă că domnul Weasley simţea mai degrabă compasiune pentru Dudley, în loc de frică.
— Ai avut o vacanţă plăcută, Dudley? îl întrebă el cu blândeţe.
Dudley începu să scâncească. Harry văzu cum mâinile i se strâng şi mai tare în jurul fundului său enorm.
Fred şi George se întoarseră în cameră, cărând cufărul lui Harry. Aruncară o privire în jur şi îl zăriră pe Dudley. Pe feţele lor apărură rânjete răutăcioase, identice şi ele.
— Ei, bine, zise domnul Weasley. Să plecăm, nu?
Îşi suflecă mânecile şi îşi scoase bagheta. Harry îi văzu pe cei trei membri ai familiei Dursley lipindu-se de zid într-o singură mişcare.
— Incendio! zise domnul Weasley, aţintind bagheta către gaura din peretele din spatele lui.
Din şemineu se ridicară flăcări, pârâind vesele, de parcă ar fi ars aşa de ore întregi. Domnul Weasley scoase un săculeţ din buzunarul său, îl desfăcu, luă un vârf din pudra aflată în el şi îl aruncă în flăcări, care se făcură pe dată verzi ca smaraldul şi se înteţiră.
— Haide, Fred, du-te tu primul! îi zise domnul Weasley.
— Venim, făcu Fred. O, nu… stai puţin…
O pungă de dulciuri se revărsase din buzunarul lui Fred, iar conţinutul ei se rostogolea acum în toate direcţiile. Bomboane mari şi mici, în ambalaje multicolore.
Fred se aplecă, le strânse şi apoi le făcu vesel cu mâna celor trei Dursley, după care păşi direct în foc, zicând clar „VIZUINA!”. Mătuşa Petunia scoase un mic ţipăt speriat. Se auzi un sunet ca un fâlfâit de aripi şi Fred dispăru.
— Bine, acum George, zise domnul Weasley. Ia şi cufărul! Harry îl ajută pe George să ducă spre foc cufărul şi să-l ridice în picioare, ca să-l poată apuca mai bine. Apoi, cu un al doilea fâlfâit, George strigă „VIZUINA!” şi dispăru şi el.
— Ron, tu urmezi, zise domnul Weasley.
— Pe curând, zise Ron către familia Dursley.