— Harry Potter trebuie grăbească, domnule! chiţăi Dobby. A doua probă începe în zece minute şi Harry Potter…
— Zece minute? strigă Harry. Zece? Numai zece minute?
Se uită la ceas. Dobby avea dreptate. Era nouă şi douăzeci.
O greutate mare parcă îi pică în piept şi i se lipi de inimă.
— Grăbeşte-te, Harry Potter! chiţăi Dobby, trăgându-l pe Harry de mânecă. Ar trebui fost deja la lac cu ceilalţi campioni, domnule!
— E prea târziu, Dobby, zise Harry deznădăjduit. Nu dau proba, nu ştiu cum să…
— Harry Potter dă proba! chiţăi spiriduşul. Dobby ştiut că Harry Potter nu găsit cartea care trebuie, aşa că Dobby făcut ceva pentru el!
— Poftim? zise Harry. Dar tu nu ştii care este a doua probă…
— Dobby ştiut, domnule! Harry Potter trebuie să intre în lac şi să-l găsească pe Uizy al lui…
— Ce să găsesc?
— Să-l ia pe Uizy de la oamenii mării!
— Ce e un Uizy, Dobby?
— Uizy al tău, domnule, Uizy care i-a dat puloverul lu’ Dobby!
Dobby începuse să tragă de puloverul său maro, pe care acum îl purta peste pantalonii scurţi.
— Poftim? strigă Harry. L-au luat… l-au luat pe Ron?
— Şi asta îi va lipsi cel mai tare lu’ Harry Potter, domnule! chiţăi Dobby. Şi peste o oră…
— „E pierdut”, recită Harry, uitându-se îngrozit la spiriduş. „Prea târziu, nu mai revine”… Dobby, ce trebuie să fac?
— Harry Potter trebuie mâncat asta, domnule! chiţăi spiriduşul şi îşi băgă mâna în buzunarul pantalonilor, de unde scoase o minge făcută dintr-un fel de cozi slinoase, verzi, de şobolan. Chiar înainte intrat în lac, domnule… Algebranhii!
— Ce să fac? zise Harry, uitându-se la Algebranhii.
— Numai aşa Harry Potter putut respire sub apă, domnule!
— Dobby, zise Harry înnebunit, ascultă… Eşti sigur?
Nu putea să uite ultima dată când încercase Dobby să-l „ajute” şi ajunsese cu mâna dreaptă fără oase…
— Dobby foarte sigur, domnule! zise spiriduşul. Dobby aude lucruri, domnule, el spiriduş de casă, el umblă prin tot castelul, când aprinde şeminee şi spală podele… Dobby auzit pe profesoara McGonagall şi pe profesorul Moody în cancelarie, vorbit despre probă… Dobby nu putut lăsat Harry Potter să îl piardă pe Uizy!
Îndoielile lui Harry dispărură ca prin farmec. Ridicându-se în picioare, îşi dădu jos pelerina şi o puse în geantă, înşfăcă Algebranhiile şi le puse în buzunar, apoi ieşi ca o furtună din bibliotecă, urmat de Dobby.
— Dobby trebuit fie în bucătărie, domnule! chiţăi Dobby când ajunseră pe coridor. Dobby trebuie duce acolo… Noroc, Harry Potter, domnule, mult noroc!
— Ne vedem mai târziu, Dobby! strigă Harry, în timp ce fugea de-a lungul coridorului şi cobora scările, câte trei trepte deodată.
În holul de la intrare erau doar câţiva întârziaţi. Majoritatea părăsiseră Marea Sală imediat după micul dejun şi se îndreptaseră spre lac, ca să vadă a doua probă. Harry aproape că zbură pe lângă cei din hol, răsturnându-i pe Colin şi pe Dennis Creevey când sări mai multe trepte de piatră deodată, şi ieşi pe pajiştea din jurul castelului, însorită, dar rece.
Observă din fugă că tribunele care încercuiseră padocul dragonilor în noiembrie erau acum aranjate în amfiteatru pe malul celălalt al lacului, pline până la refuz, reflectându-se în lacul de dedesubt. Se auzea tot mai tare zumzetul mulţimii entuziasmate, în timp ce Harry fugea cât de repede îl ţineau picioarele în partea cealaltă a lacului, unde se aflau membrii juriului, care stăteau la o masă de aur de la marginea apei. Cedric, Fleur şi Krum erau lângă masa juriului, privindu-l pe Harry cum gonea spre ei.
— Am… ajuns, gâfâi Harry, oprindu-se brusc, alunecând în noroi şi stropindu-i din greşeală roba lui Fleur.
— Unde ai fost? zise o voce indignată. Proba trebuie să înceapă!
Harry se uită în jur. Percy Weasley stătea la masa juriului în locul domnului Crouch, care iar nu venise.
— Zău, Percy! zise Ludo Bagman, care se uita încântat la Harry, parcă luându-i-se o greutate de pe inimă. Lasă-l să-şi tragă sufletul!
Dumbledore îi zâmbi lui Harry, spre deosebire de Karkaroff şi de Madame Maxime, care nu păreau deloc fericiţi să-l vadă… Era evident, după expresiile de pe feţele lor, că nu mai crezuseră că o să apară.
Harry se aplecă, având mâinile pe genunchi şi încercând să-şi potolească respiraţia. Avea o durere în partea stângă, de parcă i-ar fi înfipt cineva un cuţit între coaste, însă nu avea timp să aştepte să îi treacă. Ludo Bagman se apropia deja de campioni, aşezându-i pe malul lacului, la intervale de zece metri. Harry era ultimul în rând, alături de Krum, îmbrăcat în costum de baie şi cu bagheta magică pregătită.
— E în regulă, Harry? şopti Bagman, ducându-l pe Harry puţin mai departe de Krum. Ştii ce o să faci?
— Da, gâfâi Harry, masându-şi coastele.
Bagman îl strânse uşor de umăr şi se întoarse la masa juriului. Îşi îndreptă bagheta spre gât, aşa cum făcuse şi la Cupa Mondială, şi zise:
— Sonorus!
Vocea îi răsună peste apa întunecată şi către tribune.
— Ei bine, toţi campionii sunt gata pentru a doua probă, care va începe la fluierul meu. Au exact o oră ca să recupereze ceea ce le-a fost luat. La trei, porniţi! Unu… doi… trei!
Fluierul răsună pătrunzător în aerul rece. Tribunele izbucniră în urale şi aplauze. Fără să se uite ce făceau ceilalţi campioni, Harry îşi scoase pantofii şi şosetele, luă Algebranhiile din buzunar şi le îndesă în gură, după care se avântă în lac.
Lacul era atât de rece, încât simţi cum îl ustura pielea de pe picioare de parcă ar fi intrat în foc, nu în apă rece ca gheaţa. Roba i se îmbibase cu apă şi îi atârna tot mai greu, în timp ce cobora din ce în ce mai mult. Apa îi ajunsese deja peste genunchi şi picioarele aproape amorţite i se afundau în mâl, sau îi alunecau pe pietrele netede şi pline de mâzgă. Mestecă Algebranhiile cât de repede putu. Erau neplăcute şi scârboase, ca un cauciuc, ca nişte tentacule de caracatiţă. Ajunsese până la talie în apa îngheţată. Se opri, înghiţi ultimele Algebranhii şi aşteptă să se întâmple ceva.
Auzi râsete din mulţime şi îşi dădu seama că probabil arăta ca un prost, intrând în lac fără a da nici un semn că ar deţine puteri magice. I se făcuse pielea de găină în partea de deasupra apei. Stătea pe jumătate cufundat în apa rece, iar vântul şfichiuitor îi umfla părul. Harry începu să tremure puternic. Evită să se uite în tribune. Râsetele se înteţeau, iar dinspre Viperini se auzeau tot felul de insulte şi cuvinte batjocoritoare…
Apoi, dintr-o dată, Harry se simţi de parcă i-ar fi fost pusă o pernă invizibilă pe gură şi pe nas. Încercă să respire, dar ameţi. Plămânii îi erau goi şi deodată simţi o durere înfiorătoare în ambele părţi ale gâtului…
Harry îşi încleşta mâinile în jurul gâtului şi simţi două pliuri mari mai jos de urechi, fremătând în aerul rece… Avea branhii! Fără să mai stea nici o clipă pe gânduri, făcu singurul lucru logic: se aruncă în apă!
Prima înghiţitură de apă rece ca gheaţa fu dătătoare de viaţă. Capul nu i se mai învârtea. Mai luă o gură de apă şi simţi cum îi trece lin prin branhii, trimiţându-i oxigen la creier. Întinse mâinile în faţă şi se uită la ele. Erau verzi şi stranii în apă, iar între degete îi crescuse o membrană. Se uită apoi la picioare… I se lungiseră şi aveau şi ele pieliţe între degete. Era ca şi când i-ar fi crescut înotătoare.