Toţi rămaseră tăcuţi pentru câteva clipe. Apoi…
— E un labirint, mormăi Krum.
— Exact! zise Bagman. Un labirint. A treia probă este foarte clară. Cupa turneului va fi aşezată în centrul labirintului. Primul campion care o va atinge va primi note maxime.
— Nu trebuie decât să ne descurcăm prin labirint? întrebă Fleur.
— Va avea şi obstacole, zise Bagman fericit, legănându-se din glezne. Hagrid ne va da mai multe creaturi magice… vor fi vrăji care vor trebui înlăturate… Tot felul de asemenea chestii, ştiţi voi. Campionii care au acumulat cele mai multe puncte vor intra mai devreme în labirint.
Bagman le zâmbi lui Harry şi lui Cedric.
— Apoi va intra domnul Krum şi pe urmă domnişoara Delacour. Dar toţi veţi avea şanse egale, depinde doar de cât de bine veţi trece de obstacole. Nu vi se pare amuzant?
Harry, care ştia foarte bine ce fel de creaturi avea să aducă Hagrid pentru un asemenea eveniment, se gândi că nu prea erau şanse să fie amuzant. Aprobă însă politicos din cap, la fel ca ceilalţi campioni.
— Foarte bine… Dacă nu mai aveţi întrebări, să ne întoarcem la castel, e cam răcoare, nu?
Bagman se grăbi să ajungă lângă Harry şi se îndreptară împreună spre ieşirea din labirintul în creştere. Harry avu sentimentul că Bagman avea iar de gând să îi ofere ajutorul, dar chiar atunci Krum îl bătu pe umăr pe Harry.
— Putem vorbi?
— Da, sigur că da, zise Harry, puţin surprins.
— Poţi să faci câţiva paşi cu mine?
— Da, zise Harry şi mai curios.
Bagman păru oarecum deranjat.
— Te aştept aici, da, Harry?
— Nu, mulţumesc, domnule Bagman, zise Harry, abţinându-se să zâmbească, cred că mă pot întoarce fără probleme la castel şi de unul singur.
Harry şi Krum plecară împreună de pe stadion, dar Krum nu o luă pe drumul către corabia celor de la Durmstrang, ci se îndreptă către Pădurea Interzisă.
— De ce mergem în partea asta? întrebă Harry, când trecură pe lângă coliba lui Hagrid şi apoi pe lângă trăsura luminată ca ziua a celor de la Beauxbatons.
— Nu vreau să ne audă nimeni, zise Krum scurt.
Când în sfârşit ajunseră într-o regiune liniştită, la mică distanţă de padocul cailor de la Beauxbatons, Krum se opri în umbra copacilor şi se întoarse către Harry.
— Vreau să ştiu, zise el, uitându-se urât, ce este între tine şi Hărmai-ăun-nini…
Harry, care, după modul secretos în care se purtase Krum, se aşteptase la ceva mult mai serios, se uită la Krum uimit.
— Nimic, zise el.
Dar Krum se încruntă la el şi Harry, descoperind iar cât de înalt era Krum, adăugă:
— Suntem prieteni. Nu este iubita mea şi nici nu a fost vreodată. Sunt numai bazaconii ale femeii aceleia imposibile, Rita Skeeter, care nu ştie ce să mai inventeze!
— Hărmai-ăun-nini vorbeşte foarte des despre tine, zise Krum, uitându-se bănuitor la Harry.
— Da, zise Harry, pentru că suntem prieteni buni…
Nu-i venea să creadă că purta această discuţie cu Viktor Krum, celebrul jucător internaţional de vâjthaţ. Era ca şi când Krum, deşi avea optsprezece ani, îl considera pe el, pe Harry, un rival de temut…
— Nu aţi… Nu aţi fost niciodată…
— Nu, zise Harry cu multă hotărâre.
Krum păru ceva mai fericit. Se uită la Harry câteva clipe şi zise:
— Zbori foarte bine. Te-am urmărit la prima probă…
— Mulţumesc, zise Harry, zâmbindu-i larg şi simţindu-se deodată şi el mai înalt. Şi eu te-am văzut la Cupa Mondială de Vâjthaţ. Fenta Wronski… Ai fost cu adevărat…
Dar ceva se mişcă în spatele lui Krum printre copaci, iar Harry, care avea ceva experienţă cu genul de creaturi care sălăşluiau în Pădurea Interzisă, îl prinse din instinct pe Krum de braţ şi îl trase la o parte.
— Ce este?
Harry dădu din cap, uitându-se la locul unde observase mişcarea. Îşi băgă mâna în buzunarul robei, căutându-şi bagheta.
În clipa următoare, un om apăru de după un stejar înalt, clătinându-se pe picioare. Pentru o fracţiune de secundă, Harry nu-l recunoscu, însă apoi îşi dădu seama că era domnul Crouch.
Arăta de parcă ar fi mers de zile întregi. Roba îi era sfâşiată şi pătată cu sânge, în dreptul genunchilor. Faţa îi era zgâriată, era neras şi pământiu la faţă, din cauza extenuării. Părul său cândva îngrijit şi mustaţa aveau nevoie de tuns, ras şi mai ales de un spălat. Dar aspectul său ciudat nu era nimic pe lângă felul în care se comporta. Murmurând şi gesticulând, domnul Crouch părea să discute cu cineva văzut numai de el. Asta îi aminti foarte bine lui Harry de un vagabond bătrân, pe care îl văzuse o dată, când fusese la cumpărături cu soţii Dursley. Şi omul acela discuta cu patimă cu cineva inexistent, moment în care Mătuşa Petunia îl înşfăcase pe Dudley de mână şi îl trăsese pe trotuarul de vizavi, ca să îl evite pe acel om straniu. Apoi Unchiul Vernon se apucase să spună familiei ce ar face el cu cerşetorii şi vagabonzii.
— Nu e un membru al juriului? întrebă Krum, uitându-se la domnul Crouch. Nu e de la Ministerul vostru?
Harry aprobă din cap, ezită pentru o clipă şi apoi se apropie încet de domnul Crouch, care însă nu se uită la el, ci continuă să discute cu un copac din apropiere:
— Şi după ce ai făcut asta, Weatherby, trimite-i o bufniţă lui Dumbledore şi confirmă numărul de elevi de la Durmstrang care vor veni la turnir. Karkaroff tocmai a anunţat că vor fi doisprezece…
— Domnule Crouch? interveni Harry precaut.
— Şi apoi să-i mai trimiţi o bufniţă şi lui Madame Maxime, pentru că ar putea să vrea să mărească şi ea numărul elevilor pe care îi aduce, acum că Durmstrang a ajuns la doisprezece… Să nu uiţi să faci asta, Weatherby, te rog… Da? Bine…
Ochii domnului Crouch mai aveau puţin şi îi ieşeau din orbite. Rămase acolo, uitându-se la copac, murmurând ceva neinteligibil. Apoi se aruncă într-o parte şi căzu în genunchi.
— Domnule Crouch? zise Harry tare. Vă simţiţi bine?
Lui Crouch i se roteau ochii în cap. Harry se uită la Krum, care îl urmase printre copaci şi îl privea speriat pe Crouch.
— Ce a păţit?
— Habar n-am, murmură Harry. Ştii ce, nu vrei să te duci să chemi pe cineva în…
— Dumbledore! strigă domnul Crouch.
Îl prinse pe Harry de robă, trăgându-l mai aproape, deşi privea undeva peste capul lui Harry.
— Trebuie… să îl văd… Dumbledore…
— Bine, zise Harry, dacă vă ridicaţi, domnule Crouch, putem merge să-l vedem pe domnul…
— Am făcut… prostie… continuă domnul Crouch, respirând greu.
Părea cu adevărat nebun. Ochii i se roteau şi i se bulbucaseră mult, iar pe bărbie i se scurgea o picătură de salivă. Fiecare cuvânt pe care îl spunea părea să însemne un efort imens pentru el.
— Trebuie… să spun… Dumbledore…
— Ridicaţi-vă, domnule Crouch, zise Harry răspicat. Ridicaţi-vă, vă duc eu la domnul Dumbledore!
Ochii domnului Crouch se fixară asupra lui Harry.
— Cine… tu? şopti el.
— Sunt un elev al şcolii, zise Harry, uitându-se spre Krum pentru a-i cere ajutorul, dar Krum era mai în spate, extrem de încordat.
— Nu eşti… al lui? şopti domnul Crouch, rămânând cu gura căscată.