Cap-de-Mort îşi ridică unul dintre degeţele albe şi lungi şi îl apropie de obrazul lui Harry.
— Mama sa a lăsat asupra lui urmele sacrificiului ei… Este o magie veche, ar fi trebuit să mi-o fi amintit, am fost nesăbuit, nu ştiu cum de nu mi-am amintit-o… Însă nu contează, acum îl pot atinge!
Harry simţi vârful rece al degetului lui Cap-de-Mort atingându-i şi crezu că îi va exploda capul de durere.
Cap-de-Mort îi râse încet în ureche, apoi îşi retrase degetul şi continuă să li se adreseze Devoratorilor Morţii.
— Nu mi-am făcut calculele corect, prieteni, o recunosc. Blestemul meu a fost împiedicat de sacrificiul prostesc al acelei femei şi s-a abătut asupra mea. Aaah, ce durere cumplită… dincolo de orice imaginaţie, prieteni… Nici nu vă puteţi închipui ce a urmat. Am fost smuls din corp, eram mai puţin decât un spirit, mai puţin decât o stafie obişnuită… Dar eram viu. Ce eram, nici eu nu ştiu… Eu, care parcursesem mai mult decât oricine altcineva drumul nemuririi. Ştiţi care este scopul meu: să cuceresc moartea. Astfel am avut prilejul să-mi testez experimentele mele şi se pare că au fost câteva care au funcţionat, pentru că n-am fost omorât, deşi vechiul blestem ar fi trebuit să o facă. Cu toate acestea, aveam mai puţine puteri decât cea mai amărâtă creatură în viaţă… fără să mă pot ajuta singur… Fiindcă nu aveam corp şi ar fi trebuit să am cu ce ţine bagheta pentru orice vrajă pe care aş fi vrut să o fac… Îmi amintesc că am luptat din toate puterile, neîncetat, secundă după secundă, ca să mă conving pe mine însumi că exist… M-am stabilit într-un loc îndepărtat, într-o pădure, şi am aşteptat… Eram convins că unul dintre credincioşii mei Devoratori ai Morţii avea să încerce să mă găsească… Ştiam că unul dintre ei avea să vină şi să facă vrăjile pe care eu nu eram în stare să le fac, să-mi dea corpul înapoi… Însă am aşteptat degeaba…
Tremurul pătrunse iar în cercul Devoratorilor Morţii, care îl ascultau cu mare atenţie. Cap-de-Mort lăsă tăcerea să domnească îngrozitor de mult, înainte de a continua.
— Îmi mai rămăsese o singură putere. Puteam să posed trupurile altora. Dar nu îndrăzneam să mă duc în locuri cu mulţi oameni, pentru că ştiam că Aurorii încă mă căutau. Uneori am trăit în animale — şerpii, desigur, fiind preferaţii mei — însă nu îmi era cu mult mai bine aşa decât ca simplu spirit, pentru că trupurile lor nu erau bine adaptate pentru a face magie… iar posesia mea asupra lor le scurta viaţa… Nici unul dintre ei nu a rezistat mult… Apoi… acum patru ani… metoda reîntoarcerii mele părea bine pusă la punct. Un vrăjitor — tânăr, nesăbuit şi naiv — a nimerit în pădurea care îmi devenise casă. O, părea să fie exact ocazia pe care o aşteptam, pentru că era profesor la şcoala lui Dumbledore… Era uşor de supus voinţei mele… El m-a adus înapoi, în această ţară, şi după un timp i-am luat corpul, pentru a-l urmări cu atenţie în timp ce îmi executa ordinele. Dar planul meu a eşuat. Nu am reuşit să fur Piatra Filozofală. Nu aveam să am parte de nemurire. Am fost împiedicat… împiedicat iar… de Harry Potter…
Din nou se lăsă tăcerea. Nu se mişca nimic, nici măcar frunzele de tisă. Devoratorii Morţii stăteau neclintiţi, ochii lor scânteietori fiind aţintiţi prin măşti asupra lui Cap-de-Mort şi asupra lui Harry.
— Servitorul meu a murit când i-am părăsit corpul şi am rămas slăbit cum nu mai fusesem până atunci, continuă Cap-de-Mort. M-am întors în ascunzătoarea mea îndepărtată şi nu mi-e ruşine să spun că atunci m-am temut că nu îmi voi mai recăpăta puterile niciodată… Da, probabil că acela a fost momentul meu cel mai sumbru… Nu puteam să sper că mi se va mai trimite un vrăjitor căruia să îi posed corpul… Renunţasem la orice speranţă că îi mai păsa vreunui Devorator al Morţii ce se întâmplase cu mine…
Unul sau doi dintre vrăjitorii mascaţi din cerc se foiră neliniştiţi, dar Cap-de-Mort nu zise nimic.
— Şi atunci, acum aproape un an, când aproape că abandonasem orice speranţă, s-a întâmplat, în sfârşit! S-a întors unul dintre servitorii mei: Şobo, aici de faţă, care îşi înscenase propria moarte ca să scape de închisoare, fusese alungat de cei pe care odată îi considerase prieteni şi s-a hotărât să se întoarcă la stăpânul său. M-a căutat în ţara unde s-a zvonit că mă ascundeam… Ajutat, desigur, de şobolanii pe care i-a întâlnit pe drum. Şobo are o afinitate deosebită pentru şobolani, nu-i aşa, Şobo? Prietenii lui murdari i-au spus că exista un loc în inima unei păduri din Albania, pe care îl evitau chiar şi ei, unde animalele mici îşi găsiseră moartea din cauza unei umbre întunecate care punea stăpânire pe ele… Însă călătoria sa înapoi la mine nu a fost uşoară, nu, Şobo? Căci, fiindu-i foame într-o noapte, la marginea pădurii unde spera să mă găsească, s-a oprit prosteşte la un han ca să mănânce ceva… Şi cu cine credeţi că s-a întâlnit acolo? Chiar cu Bertha Jorkins, o vrăjitoare de la Ministerul Magiei! Dar, ca să vedeţi şi voi cum îl favorizează soarta pe Lordul Cap-de-Mort…
Acela ar fi putut fi sfârşitul lui Şobo şi al ultimei mele speranţe de regenerare. Dar Şobo — dând dovadă de o prezenţă de spirit de care nu l-aş fi crezut niciodată în stare — a convins-o pe Bertha Jorkins să meargă cu el la o plimbare nocturnă. A pus stăpânire pe mintea ei şi a adus-o la mine. Şi Bertha Jorkins, care ar fi putut să strice totul, s-a dovedit a fi un cadou deosebit de preţios, pentru că — numai cu un mic efort de convingere — a devenit o adevărată mină de informaţii. Mi-a spus că Turnirul celor trei vrăjitori urma să aibă loc la Hogwarts anul acesta. Mi-a spus că ştia un Devorator al Morţii care ar fi fost mai mult decât dornic să mă ajute, dacă îl contactam. Mi-a spus multe lucruri… Dar metodele pe care le-am folosit ca să îi aplic Vraja de Memorie au fost puternice, iar după ce am extras toate informaţiile folositoare, şi mintea, şi corpul ei au fost alterate pentru totdeauna, în mod ireparabil. Îşi servise scopul. Şi, fiindcă nu puteam s-o posed, m-am descotorosit de ea!
Cap-de-Mort zâmbi îngrozitor, cu ochii săi roşii, total lipsiţi de milă, pierduţi în gol.
— Corpul lui Şobo era, desigur, nepotrivit pentru a fi posedat, având în vedere că toţi îl credeau mort şi ar fi atras prea multă atenţie. Însă era servitorul de care aveam nevoie şi, deşi este un vrăjitor slab, Şobo a fost în stare să urmeze instrucţiunile mele, care aveau să mă aducă într-o stare rudimentară, fragilă, dar a mea, un corp pe care puteam să-l folosesc, în timp ce aşteptam ingredientele esenţiale pentru adevărata mea renaştere… O vrajă sau două inventate de mine… puţin ajutor de la dragul meu Nagini — ochii roşii ai lui Cap-de-Mort se aţintiră asupra şarpelui care dădea ocol neîncetat — o licoare compusă din sânge de unicorn şi veninul de şarpe de la Nagini… şi am ajuns la o formă aproape umană… Eram acum destul de puternic pentru a călători. Nu mai aveam nici o speranţă să fur Piatra Filozofală, căci îmi închipuiam că Dumbledore o distrusese, dar eram dornic să îmbrăţişez iar viaţa de muritor, înainte de a umbla după nemurire. Am ţintit mai jos… Aveam să mă mulţumesc cu corpul meu de dinainte şi cu vechile mele puteri. Ştiam că, pentru a obţine asta — licoarea care m-a înviat în această noapte este o parte veche, aproape uitată, de Magie Neagră — aveam nevoie de trei ingrediente importante. Ei bine, unul dintre ele era deja la îndemână, nu-i aşa, Şobo? Fibra dată de servitorul meu… Osul tatălui meu însemna că trebuia să vin aici unde era înmormântat. Dar sângele unui duşman… Şobo ar fi vrut să folosesc sângele oricărui alt vrăjitor, nu, Şobo? Orice vrăjitor care mă ura — şi mulţi dintre ei încă o fac — dar ştiam pe care anume trebuia să-l folosesc, dacă doream să renasc mai puternic decât fusesem când am decăzut: sângele lui Harry Potter! Vroiam sângele celui care îmi luase puterile acum treisprezece ani, pentru ca protecţia pe care i-o dăduse mama lui să ajungă şi în venele mele… Dar cum să pun mâna pe Harry Potter? Pentru că a fost mai protejat decât bănuieşte, protejat în moduri gândite de Dumbledore cu mult timp în urmă, când viitorul băiatului a devenit responsabilitatea sa. Dumbledore a folosit o incantaţie străveche, pentru a asigura protecţia băiatului atâta timp cât va fi în grija rudelor sale şi a sa. Nici măcar eu nu-l puteam atinge acolo… Dar, desigur, mai era Cupa Mondială de Vâjthaţ… M-am gândit că protecţia sa ar putea fi mai slabă acolo, departe de Dumbledore şi de rudele sale, dar încă nu eram destul de puternic ca să-l răpesc din mijlocul unei gloate de vrăjitori ai Ministerului. Apoi, băiatul urma să se întoarcă la Hogwarts, unde era iar sub nasul coroiat al lui Dumbledore de dimineaţa până seara. Atunci, cum aş fi putut să-l iau? Ei bine, folosind informaţiile Berthei Jorkins, desigur. Urma să mă servesc de fidelul meu Devorator al Morţii de la Hogwarts, pentru a mă asigura că numele băiatului va ajunge în Pocalul de Foc. Mi-am folosit în continuare credinciosul Devorator al Morţii ca să mă asigur că băiatul va câştiga turnirul — că va atinge primul Cupa Turnirului — cupa pe care Devoratorul Morţii o transformase într-un Portal, care îl putea aduce uşor aici, departe de ajutorul şi protecţia lui Dumbledore, şi direct în braţele mele deschise. Şi iată-l… Băiatul despre care aţi crezut cu toţii că a fost sfârşitul meu…