— Da, pun pariu că ei erau! zise Ron, deodată. Tată, ne-am întâlnit cu Draco Reacredinţă în pădure şi aproape că ne-a spus că tatăl lui era unul dintre smintiţii ăia mascaţi! Şi ştim cu toţii că familia Reacredinţă a fost întotdeauna alături de Ştii-Tu-Cine!
— Dar ce aveau de gând adepţii lui Cap-de-Mort, începu Harry.
Toţi tresăriră la auzul numelui. Asemenea majorităţii vrăjitorilor din lumea întreagă, şi membrii familiei Weasley evitau întotdeauna să pronunţe numele Lordului Întunericului.
— Vă rog să mă scuzaţi, zise Harry repede. Ce aveau de gând adepţii Ştim-Noi-Cui? De ce i-au făcut pe Încuiaţii aceia să plutească? Care era scopul?
— Scopul? zise domnul Weasley, râzând cu amărăciune. Harry, asta înţeleg ei prin distracţie. Jumătate din crimele de pe vremea când Ştii-Tu-Cine avea puteri nelimitate erau făcute pentru distracţia lui şi a adepţilor lui. Presupun că s-au îmbătat puţin astă-seară şi nu au rezistat tentaţiei de a ne arăta că încă există. Pentru ei a fost o întâlnire plăcută, termină el dezgustat.
— Dar dacă erau Devoratorii Morţii, de ce au Dispărut când au văzut Semnul Întunecat? zise Ron. Ar fi trebuit să se bucure să-l revadă, nu?
— Foloseşte-ţi creierul, Ron, zise Bill. Dacă într-adevăr erau Devoratorii Morţii, înseamnă că s-au străduit din greu să nu ajungă la Azkaban după ce Ştii-Tu-Cine şi-a pierdut de tot puterile şi au început să spună tot felul de minciuni, cum că ar fi fost forţaţi de el să omoare şi să tortureze oameni. Pariez că ei ar fi şi mai speriaţi decât noi dacă l-ar vedea iar printre ei. Când şi-a pierdut puterile, au negat că au avut vreodată legături cu el şi şi-au reluat vieţile de zi cu zi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat… Nu cred că ar fi prea mulţumit de ei, nu, tu ce zici?
— Deci… oricine ar fi conjurat Semnul Întunecat, zise Hermione încet, a făcut-o ca să îi sprijine pe Devoratorii Morţii sau să-i sperie?
— Acelaşi lucru ne întrebăm şi noi, Hermione, zise domnul Weasley. Dar un lucru e sigur: numai Devoratorii Morţii ştiau cum să facă semnul să apară pe cer. Nu m-aş mira dacă cel care l-a adus a fost Devorator al Morţii pe vremuri, chiar dacă nu mai este acum… Ştiţi ceva, este foarte târziu şi, dacă o să audă mama voastră ce s-a întâmplat, o să fie teribil de îngrijorată. Hai să dormim câteva ore şi apoi încercăm să găsim cât mai repede un Portal.
Harry se duse în patul lui, cu mintea plină de tot felul de gânduri. Era conştient că ar fi trebuit să fie extenuat, doar era aproape trei dimineaţa… Era însă cât se poate de treaz… Treaz şi îngrijorat.
Cu trei zile în urmă — acum i se părea că trecuse mult mai mult timp, deşi nu fuseseră decât trei zile — se trezise cu cicatricea arzând. Şi în seara aceea, pentru prima oară în treisprezece ani, apăruse pe cer Semnul Lordului Întunericului. Ce însemnau toate acestea?
Se gândi la scrisoarea pe care i-o scrisese lui Sirius înainte să plece din casa de pe Aleea Boschetelor. O fi primit-o? Când avea să-i răspundă? Harry stătea cu ochii ţintă la tavanul din pânză, dar nu reuşi să adoarmă uşor şi trecu ceva timp până aţipi, mult după ce sforăiturile lui Charlie umplură cortul.
Capitolul X
BALAMUC LA MINISTER
Domnul Weasley îi trezi după doar câteva ore de somn. Strânse corturile cu ajutorul magiei şi plecară din campus cât putură mai repede, trecând pe lângă domnul Roberts, care se afla la uşa cabanei sale. Domnul Roberts avea o figură stranie, părând ameţit de-a binelea. Le făcu semn cu mâna la plecare, urându-le încet „La mulţi ani”.
— O să îşi revină, zise domnul Weasley încet, când se îndreptau spre mlaştină. Câteodată, când i se modifică memoria cuiva, îl face să fie puţin dezorientat pentru o vreme… În cazul ăsta, ce a trebuit să uite Încuiatul ăsta n-a fost o nimica toată…
Când se apropiară de locul unde erau Portalurile, auziră voci insistente şi, când ajunseră acolo, văzură vrăjitoare şi vrăjitori strânşi grămadă în jurul lui Basil, responsabilul cu Portalurile, toţi înghesuindu-se să plece din campus cât mai repede. Domnul Weasley avu o discuţie scurtă cu Basil, după care se aşezară la coadă, reuşind să ia o roată veche de cauciuc cu care ajunseră iar la Stoatshead Hill, înainte de răsăritul soarelui. Merseră prin Ottry St. Catchpole către Vizuină, ziua în amiaza mare, vorbind foarte puţin pentru că erau morţi de oboseală şi se gândeau cu jind la micul dejun. După ce trecură de ultimul cot al drumului, zăriră „Vizuina” şi un strigăt de uşurare răsună de-a lungul drumului mocirlos.
— Oh, slavă Domnului, slavă Domnului!
Doamna Weasley, care îi aştepta în curtea din faţă, bineînţeles, veni în fugă spre ei, cu papucii de casă în picioare.
Chipul îi era palid şi obosit, şi ţinea strâns în mână un exemplar din Profetul zilei.
— Oh, Arthur, am fost atât de îngrijorată… Atât de îngrijorată… Se aruncă de gâtul domnului Weasley şi ziarul îi căzu din mână. Uitându-se la el, Harry văzu scris cu majuscule: MOMENTE DE TEROARE LA CUPA MONDIALĂ DE VÂJTHAŢ şi alături, o poză strălucitoare a Semnului Întunecat pe deasupra copacilor.
— Bine că n-aţi păţit nimic, murmură doamna Weasley ameţită, dându-i drumul domnului Weasley şi privindu-i pe toţi cu ochii înroşiţi de plâns. Sunteţi întregi… Ah, băieţii mei…
Şi, spre mirarea tuturor, îi luă pe Fred şi pe George şi îi îmbrăţişă atât de strâns, încât aceştia se dădură cap în cap.
— Auu! Mamă, ne sufoci…
— Am strigat la voi înainte să plecaţi! zise doamna Weasley, începând să plângă. Numai la asta m-am gândit! Dacă vă prindea Ştiţi-Voi-Cine… Şi ultimul lucru pe care vi-l spusesem era că nu aţi primit destule N.O.V.-uri… Ah, Fred… George…
— Haide, Molly, lasă, suntem toţi vii şi nevătămaţi, o linişti domnul Weasley, dezlipind-o de gemeni şi conducând-o spre casă. Bill, adăugă el încet, ia ziarul, vreau să văd ce scrie…
Se înghesuiră cu toţii în mica bucătărie şi Hermione îi făcu doamnei Weasley o cană de ceai foarte concentrat, în care domnul Weasley insistă să pună o picătură de Ogdens Old Firewhisky. Bill îi dădu ziarul tatălui său. Domnul Weasley cercetă prima pagină, în timp ce Percy se uita peste umărul tatălui său.
— Ştiam eu, zise domnul Weasley supărat. Incapabilii de la Minister… vinovaţii nu au fost prinşi… măsuri superficiale de securitate… vrăjitori specializaţi în Magie Neagră neverificaţi… ruşine naţională… Cine a scris asta? Ah, desigur… Rita Skeeter!
— Femeia asta are ceva cu Ministerul! izbucni Percy mânios. Săptămâna trecută zicea că ne pierdem timpul cu grosimea fundurilor de ceaun, când ar trebui să stârpim vampirii! De parcă n-ar fi menţionat expres în al doisprezecelea paragraf din „Sfaturi pentru tratarea non-vrăjitorilor parţial umani” că…
— Fă-ne o favoare, Percy, zise Bill, căscând de-i trosneau fălcile, şi taci!
— Sunt şi eu menţionat, holbă domnul Weasley ochii în spatele ochelarilor, când ajunse la sfârşitul articolului din Profetul zilei.
— Unde? zise doamna Weasley, înecându-se cu ceaiul cu whisky. Dacă aş fi văzut asta, aş fi ştiut că eraţi în viaţă!
— Nu-mi dau numele, dar la mine se referă, zise domnul Weasley nemulţumit. Fiţi atenţi: Dar vrăjitorii şi vrăjitoarele care aşteptau la marginea pădurii cu sufletul la gură, să fie lămuriţi de oameni ai Ministerului Magiei, au fost dezamăgiţi amarnic. Un oficial al Ministerului a venit la puţin timp după apariţia Semnului Întunecat, pretinzând că nu a fost nimeni rănit, însă refuzând să divulge şi alte informaţii. Dar rămâne de văzut dacă această declaraţie va fi de ajuns pentru a înăbuşi zvonurile cum că ar fi fost scoase mai multe cadavre din pădure, o oră mai târziu. Hai să fim serioşi, zise domnul Weasley exasperat, dându-i ziarul lui Percy. Nimeni nu a fost rănit, ce ar fi vrut să spun? Zvonuri că mai multe cadavre au fost scoase din pădure… Ei bine, acum sigur o să circule zvonul ăsta, după ce a publicat ea aşa ceva!