Baronul Sângeros era fantoma Viperinilor, o creatură sfrijită şi tăcută, plină de pete de sânge. Era singurul de la Hogwarts de care mai asculta Peeves.
— Da, ni s-a părut şi nouă că îl călcase cineva pe coadă pe Peeves, zise Ron sumbru. Şi ce a făcut la bucătărie?
— A, ca de obicei, zise Nick Aproape Făr-de-Cap, ridicând din umeri. A creat o stare generală de haos şi nebunie. Tigăi şi oale peste tot! Totul înota în supă… I-a scos din minţi pe spiriduşii de casă…
CLANG! Hermione îşi răsturnă pocalul de aur. Sucul de dovleac se răspândi repede pe faţa de masă, pătând mai mulţi metri de pânză albă cu portocaliu, dar lui Hermione nu păru să îi pese.
— Aici sunt spiriduşi de casă? zise ea, privindu-l îngrozită pe Nick Aproape-Făr-de-Cap. Aici, ia Hogwarts?
— Cum să nu fie? zise Nick Aproape Făr-de-Cap, părând surprins de reacţia ei. Cei mai mulţi! Nici un alt lăcaş din Marea Britanie nu mai are atâţia, dacă nu mă înşel. Peste o sută!
— Dar eu nu am văzut nici unul! zise Hermione.
— Păi, în timpul zilei rareori ies din bucătărie, nu-i aşa? zise Nick Aproape Făr-de-Cap. Ies noaptea ca să facă puţină curăţenie, să aibă grijă să nu se stingă şemineele şi aşa mai departe… Adică, nici nu trebuie să-i vezi, nu? După asta se recunoaşte un spiriduş de casă bun, că nici nu-ţi dai seama că este acolo!
Hermione îl privi înmărmurită.
— Dar sunt plătiţi, sper, zise ea. Au concedii, nu? Şi… zile libere pe caz de boală şi pensii, ca şi alte înlesniri, nu-i aşa?
Nick Aproape-Făr-de-Cap începu să râdă atât de tare, încât îi alunecă gulerul şi îi căzu capul, bălăngănindu-se pe porţiunea de vreo doi centimetri de piele şi muşchi de care încă îi era prins gâtul.
— Concedii şi pensii? zise el, punându-şi capul la loc pe umeri şi fixându-l iar cu gulerul. Spiriduşii de casă nu vor concedii şi pensii!
Hermione se uită la farfuria ei cu mâncare, aproape neatinsă, apoi puse cuţitul şi furculiţa pe ea şi o îndepărtă din faţa ei.
— Ah, zău aşa, ‘Er-mi-one, zise Ron, împroşcându-l din greşeală pe Harry cu budincă Yorkshire. Hait! Scuze, ‘Arry!
Îşi înghiţi dumicatul şi continuă:
— Cum să pretindă concedii, poate doar dacă o să faci greva foamei.
— Sclavia, zise Hermione, sufocându-se de revoltă. Asta a făcut cina noastră. SCLAVIA!
Şi refuză să mai ia vreo înghiţitură.
Ploaia încă răpăia zgomotos în ferestrele înalte şi întunecate. O altă serie de tunete zăngăni ferestrele şi tavanul învolburat păru să ia foc, luminând farfuriile de aur, de unde resturile de la primul fel de mâncare dispăruseră şi fuseseră înlocuite instantaneu cu budinci.
— Tartă cu miere, Hermione! zise Ron, apropiind-o deliberat de ea. Brioşe cu fructe de pădure! Prăjitură de ciocolată!
După ce fură lichidate şi budincile, şi ultimele firimituri dispărură de pe farfurii, lăsându-le sclipitor de curate, Albus Dumbledore se ridică iar. Zumzetul care umplea Marea Sală se opri imediat, aşa că nu se mai auzeau decât şuieratul vântului şi răpăitul ploii.
— Aşadar, zise Dumbledore zâmbindu-le, acum, că ne-am potolit foamea şi setea („Hmpf!” pufni Hermione), trebuie să vă mai rog încă o dată să mă ascultaţi cu atenţie, fiindcă vreau să fac câteva anunţuri. Domnul Filch, administratorul nostru, m-a rugat să vă comunic lista cu obiectele interzise în castel, adăugate anul acesta: Yo-Yo-uri urlătoare, discuri Frisbee cu colţi şi Bumeranguri Mereu Plesnitoare. Lista completă conţine cam patru sute treizeci şi şapte de obiecte, dacă nu mă înşel, şi poate fi cercetată în biroul domnului Filch, dacă doreşte cineva, desigur…
Colţurile gurii lui Dumbledore schiţară un zâmbet ironic, după care el continuă:
— Ca întotdeauna, aş dori să vă reamintesc că nu aveţi voie în Pădurea Interzisă şi în satul Hogsmeade pentru cei mai mici de anul III. De asemenea, vă anunţ cu părere de rău că anul acesta nu va mai avea loc Cupa la Vâjthaţ dintre Case…
— Poftim? făcu Harry şi privi către Fred şi George, coechipierii săi la vâjthaţ.
Aceştia se uitau disperaţi la Dumbledore, rămaşi pesemne fără cuvinte.
Dumbledore continuă:
— Acest lucru se datorează unui eveniment care va începe în octombrie şi se va desfăşura pe tot parcursul anului şcolar, consumând o mare parte din timpul şi energia profesorilor… Sunt sigur însă că vă veţi distra extraordinar cu toţii. Am deosebita plăcere să vă anunţ că anul acesta la Hogwarts…
Dar în acel moment se auzi un trăsnet năprasnic, iar uşile Marii Săli se dădură de perete.
În prag stătea un om sprijinit într-un toiag lung şi acoperit cu o pelerină neagră. Toate capetele din Marea Sală se întoarseră către străinul luminat brusc de un fulger de pe tavan. Acesta îşi lăsă gluga pe spate, îşi scutură coama lungă şi neagră, înspicată pe alocuri cu fire cărunte, şi se îndreptă către masa profesorilor.
Un bocănit puternic îi însoţea fiecare pas prin Marea Sală. Ajunse la capătul mesei profesorilor, se întoarse spre dreapta şi şchiopătă cu greu către Dumbledore. Un alt trăsnet brăzdă tavanul. Hermione tresări.
Fulgerul scosese în evidenţă faţa străinului nou-sosit. Harry nu mai văzuse în viaţa lui un astfel de chip. Era ca şi când fusese cioplit dintr-un lemn găunos de cineva care habar nu avea cum arată faţa unui om şi care nici nu era prea talentat la sculptură. Avea cicatrice peste tot. Gura îi era ca o tăietură oblică şi îi lipsea o mare parte din nas. Însă ochii străinului îl făceau cu adevărat înspăimântător.
Unul dintre ochi era mic, negru şi lucios. Celălalt era mare, rotund ca o monedă şi de un albastru intens. Ochiul albastru se mişcă necontenit, fără să clipească, şi se învârti în sus, în jos, la stânga şi la dreapta, total independent de ochiul normal… Apoi se întoarse invers, către interiorul capului, spre ei rămânând numai albul ochiului.
Străinul ajunse la Dumbledore. Îi întinse o mână la fel de plină de cicatrice ca şi faţa, iar Dumbledore i-o strânse cu căldură, spunându-i nişte cuvinte pe care Harry nu le putu auzi. Părea să îl întrebe ceva pe străinul care clătină din cap, tot fără să schiţeze vreun zâmbet, şi îi şopti ceva. Dumbledore dădu din cap şi îl invită să stea pe locul gol din dreapta sa.
Străinul se aşeză, îşi dădu coama sură de pe frunte, trase o farfurie cu cârnaţi către el, o ridică până la nivelul a ceea ce-i mai rămăsese din nas şi o mirosi. Apoi scoase un cuţit mic din buzunar, îl înfipse într-un cârnat şi începu să muşte din el. Ochiul său normal era aţintit asupra cârnatului, dar cel albastru încă i se zbătea în toate părţile, cercetând sala şi elevii.
— Daţi-mi voie să vi-l prezint pe noul vostru profesor de „Apărare contra Magiei Negre”, zise Dumbledore vesel, spărgând tăcerea care se lăsase. Domnul profesor Moody!
De obicei, profesorii erau întâmpinaţi cu aplauze, dar de data asta nici unul dintre profesori sau elevi nu îl aplaudă pe Moody, în afară de Dumbledore şi Hagrid. Aplauzele lor însă răsunară şters în liniştea din jur şi se opriră destul de repede. Toţi ceilalţi păreau prea uimiţi de aspectul straniu al lui Moody ca să mai poată face şi altceva, în afară de a-l privi înmărmuriţi.
— Moody? îi şopti Harry lui Ron. Ochi-Nebun Moody? Cel pe care s-a dus să-l ajute tatăl tău de dimineaţă?