— Eu… E clar că nu, se auzi vocea mohorâtă a lui Neville din spatele lui Fred şi George. Presupun că bunica ar vrea să încerc totuşi, tot timpul îmi spune că ar trebui să încerc să fac ceva pentru onoarea familiei. Nu ar trebui decât să… Auuu!
Treapta aflată chiar la mijlocul scărilor cedase sub greutatea lui Neville. La Hogwarts erau multe trepte-capcană ca aceea. Aproape tuturor elevilor din anii mai mari le intrase în reflex să sară peste aceste trepte, dar memoria lui Neville lăsa mult de dorit. Harry şi Ron îl luară de subsuori şi îl traseră afară, în timp ce o armură de la capătul scărilor scârţâia şi pârâia, râzând în clinchete.
— Ia mai termină! zise Ron, închizându-i viziera când trecură pe lângă ea.
Urcară până la intrarea în Turnul Cercetaşilor, care era ascunsă în spatele unui portret mare al unei doamne grase, într-o rochie roz de mătase.
— Parola? îi întrebă ea, când se apropiară.
— Aiureli! zise George, o ştiu de la un Perfect!
Portretul se deschise, dezvăluind o gaură în perete, prin care trecură în camera de zi, unde pâlpâia şi trosnea un foc plăcut. Hermione le aruncă flăcărilor jucăuşe o privire necruţătoare şi Harry o auzi bombănind „Sclavie”, după care le zise noapte bună şi dispăru pe uşa către dormitorul fetelor.
Harry, Ron şi Neville urcară ultima scară în spirală şi ajunseră în propriul dormitor, care era situat chiar în vârful Turnului. La perete erau aliniate cinci paturi cu baldachin, despărţite între ele de perdele de un roşu închis. La picioarele fiecărui pat stătea cufărul ocupantului. Dean şi Seamus erau deja în pat. Seamus îşi prinsese rozeta cu Irlanda de tăblia patului şi Dean îşi fixase pe noptieră un poster cu Viktor Krum. Vechiul său poster cu echipa de fotbal West Ham era prins pe perete, chiar lângă el.
— Lamentabil! oftă Ron, arătând cu capul spre jucătorii de fotbal complet imobili.
Harry, Ron şi Neville îşi puseră pijamalele şi se culcară şi ei. Cineva — un spiriduş de casă, fără îndoială — le pusese sticle cu apă fierbinte între aşternuturi, cu mult înainte. Era extrem de plăcut să stai întins pe pat şi să asculţi răpăitul ploii de afară.
— S-ar putea să încerc şi eu, să ştii, zise Ron prin întuneric, aproape adormit, dacă descoperă Fred şi George cum să… Turnirul… Nu se ştie niciodată, nu?
— Presupun că nu…
Harry se întoarse pe o parte, în mintea sa făcându-şi loc fel de fel de întâmplări imaginare… Se făcea că reuşise să îl păcălească pe judecătorul neutru, iar acesta crezuse că avea şaptesprezece ani… Devenise campion pentru Hogwarts… Stătea pe pajiştea din faţa castelului, cu braţele ridicate triumfător în faţa întregii şcoli, care îl aplauda şi îl aclama… Tocmai câştigase Turnirul celor trei vrăjitori… Chipul lui Cho se distingea miraculos în mulţimea neclară, strălucind de admiraţie…
Harry zâmbi în pernă, extraordinar de fericit că Ron nu putea vedea ce vedea el în acel moment…
Capitolul XIII
OCHI-NEBUN MOODY
Furtuna trecu până în dimineaţa următoare, deşi tavanul din Marea Sală era încă mohorât. Nori grei şi plumburii se învolburau pe deasupra, în timp ce Harry, Ron şi Hermione îşi examinau noile orare, la micul dejun. Câteva locuri mai încolo, Fred, George şi Lee Jordan discutau aprins despre fel de fel de metode magice care duceau la îmbătrânire şi care le-ar fi permis să se înscrie la turnir prin mijloace nu tocmai cinstite.
— Azi nu e chiar aşa de rău… Stăm afară toată dimineaţa, zise Ron, care îşi parcurgea cu degetul coloana zilei de luni a orarului. „Ierbologie” cu Astropufii şi „Grija pentru creaturile magice”… Fir-ar să fie, suntem tot cu Viperinii!
— Avem două ore de „Previziuni despre viitor” în după-amiaza asta, bombăni Harry, cu privirile aplecate peste orar.
„Previziuni despre viitor” era materia care îi displăcea cel mai mult, în afară de „Poţiuni”, bineînţeles! Profesoara Trelawney tot îi prezicea lui Harry că o să moară, ceea ce îl deranja peste măsură.
— Ar fi trebuit să renunţaţi la materia asta, ca mine, nu? zise Hermione sprinţară, ungându-şi nişte pâine prăjită cu unt. Atunci aţi fi făcut ceva normal, cum ar fi „Aritmanţia”.
— Observ că mănânci din nou, remarcă Ron, privind-o cum îşi punea gem din plin pe felia de pâine prăjită cu unt.
— Am decis că există moduri mai eficiente de a face ceva pentru drepturile spiriduşilor, zise Hermione pe un ton superior.
— Da… şi în plus… îţi era foame! zise Ron, zâmbind.
Deodată, se auzi un fâsâit puternic pe deasupra lor şi o sută de bufniţe intrară în Marea Sală pe ferestrele deschise, aducând poşta de dimineaţă. Instinctiv, Harry se uită în sus, însă nu văzu nici un strop de alb în masa de maro şi gri. Bufniţele dădură ocol meşelor, căutându-i pe cei cărora le erau adresate scrisorile şi pachetele aduse de ele. O bufniţă mare, maro-roşcat, zbură la Neville şi îi lăsă un pachet în braţe. Probabil că iar uitase să-şi ia ceva… De partea cealaltă a sălii, bufniţa ca un uliu a lui Draco Reacredinţă îi aterizase pe umăr, ducând ceea ce părea a fi rezerva obişnuită de dulciuri şi prăjituri de casă. Încercând să îşi domine sentimentul apăsător de dezamăgire, Harry se întoarse la mâncarea sa. Dacă Hedwig păţise ceva şi Sirius nici măcar nu primise scrisoarea? Îl preocupară aceleaşi griji pe tot parcursul drumului prin grădina udă de zarzavaturi, până când ajunseră la Sera 3. Acolo, atenţia îi fu atrasă de profesoara Lăstar, care arăta clasei cele mai urâte plante pe care le văzuse în viaţa lui. Într-adevăr, nu semănau cu nişte plante, ci mai degrabă cu nişte limacşi uriaşi şi negri, cu o mulţime de umflături mici şi lucioase pe ei, care păreau să fie pline cu lichid.
— Bubotuburi, le spuse profesoara Lăstar veselă. Trebuie stoarse bine. Veţi colecta apoi puroiul…
— Ce să colectăm? zise Seamus Finnigan, revoltat la culme.
— Puroiul, Finnigan, puroiul, zise profesoara Lăstar, care este extrem de valoros, aşa că să nu îl irosiţi! Veţi colecta puroiul în sticlele astea… Puneţi-vă mănuşile din piele de dragon, puroiul nediluat de Bubotuburi poate să provoace reacţii ciudate în contact cu pielea.
Stoarcerea Bubotuburilor era o treabă dezgustătoare, dar straniu de mulţumitoare. Când fiecare umflătură pocnea, o cantitate considerabilă de lichid verde-gălbui dens ţâşnea din ea, mirosind puternic a benzină. Îl adunau în sticle, aşa cum le spusese profesoara Lăstar, şi până la sfârşitul lecţiei strânseseră câţiva litri.
— Asta o să o facă pe Madame Pomfrey fericită, zise profesoara Lăstar, sigilând ultima sticlă. Puroiul de Bubotuburi este un remediu excelent pentru formele mai rebele de acnee. Ajută elevii cu acnee şi îi împiedică să mai recurgă la soluţii disperate pentru a scăpa de coşuri.
— Ca biata Eloise Midgen, zise în şoaptă Hannah Abbott, o fată de la Astropufi. A încercat să îşi blesteme coşurile…
— Prostuţă fată, zise profesoara Lăstar, clătinând din cap. Bine că a reuşit Madame Pomfrey să-i pună nasul la loc până la urmă.
Dinspre castel se auzi un clopoţel care anunţa sfârşitul orei. Elevii apucară drumuri separate: Astropufii urcară treptele de piatră către ora de „Transfigurare”, iar Cercetaşii se îndreptară în direcţia opusă, coborând panta cu gazon spre cabana de lemn a lui Hagrid, care se afla la marginea Pădurii Interzise.
Hagrid stătea în faţa micuţei sale cabane, cu o mână pe zgarda lui Colţ, câinele său negru şi enorm. Pe pământ, la picioarele lui Hagrid, stăteau deschise mai multe lăzi de lemn, iar Colţ scâncea şi trăgea de zgardă, părând foarte interesat de ce era înăuntru. Când se apropiară, le ajunse la urechi un zgomot de clopoţei, marcat de mici pocnituri.