— ‘Neaţa! zise Hagrid, zâmbindu-le lui Harry, lui Ron şi Hermionei. Să-i aşteptăm şi pe Viperini, nu cred c-ar vrea să piardă aşa ceva: Homari cu Capete Explozive!
— Cum ai zis? întrebă Ron.
Hagrid arătă către lăzi.
— Uhh! se sperie Lavender Brown, trăgându-se înapoi.
Din punctul lui de vedere, Harry considera că „Uhh!” era o descriere perfectă a Homarilor cu Capete Explozive. Arătau ca nişte homari fără carapace, diformi, îngrozitor de decoloraţi şi murdari, cu picioare care le ieşeau din toate locurile şi fără capete vizibile. Erau cam o sută în fiecare ladă, fiecare cam de doisprezece centimetri lungime, târându-se şi trăgându-se unii pe alţii, lovindu-se orbeşte de pereţii lăzii. Emanau un miros foarte persistent de peşte putrezit. Din când în când, ieşeau scântei din capătul câte unei creaturi şi, cu un mic POC şi VJJT, ceilalţi erau împinşi înainte cu câţiva centimetri.
— Abia au ieşit din ou, zise Hagrid mândru, aşa că o să puteţi să-i creşteţi chiar voi! M-am gândit că ăsta va fi proiectul vostru de examen…
— Şi de ce crezi că am vrea să-i creştem? întrebă o voce rece şi arogantă.
Veniseră Viperinii, iar cel care vorbise era Draco Reacredinţă. Crabbe şi Goyle se amuzau copios, ca un ecou la cuvintele lui.
Hagrid rămase mut, părând să nu fi înţeles întrebarea.
— Adică, ce fac, de ce i-am creşte? întrebă Reacredinţă. La ce ne ajută?
Hagrid deschise gura, fără să zică nimic. Urmă o pauză de câteva secunde şi apoi îl puse la punct cu duritate:
— O să afli la următoarea lecţie, Reacredinţă! Azi doar îi hrăniţi. Ar trebui să încercaţi diverse lucruri… Nu am mai avut astfel de creaturi până acum, nu ştiu sigur care e mâncarea lor favorită… Am ouă de furnici, ficaţi de broască şi puţin şarpe de iarbă… Să încercăm cu puţin din fiecare!
— Întâi puroiul şi acum asta, bombăni Seamus.
Dacă n-ar fi fost dragostea lor pentru Hagrid, nimic nu i-ar fi putut face pe Harry, pe Ron şi pe Hermione să îşi bage mâinile în ficaţii alunecoşi de broască şi să încerce să îi tenteze cu ei pe Homarii cu Capete Explozive. Harry nu putea să îşi înlăture gândul că întreaga operaţiune era total inutilă, pentru că animalele nu păreau să aibă guri.
— Auu! strigă Dean Thomas, după vreo zece minute. M-a atins!
Hagrid se duse grăbit la el, părând neliniştit.
— I-a explodat un capăt! zise Dean supărat, arătându-i lui Hagrid arsura de pe mână.
— A, da, aşa se întâmplă când explodează, zise Hagrid, dând din cap.
— Uhh! zise iar Lavender Brown. Uhh, Hagrid, ce e chestia aia ascuţită de pe el?
— A, da, unii dintre ei au spini, zise Hagrid cu însufleţire. (Lavender îşi retrase repede mâna din ladă). Presupun că sunt masculi… Femelele au un fel de nasturi pe burtă, ca nişte ventuze… Ca să sugă sângele, bănuiesc…
— Păi, acum chiar că înţeleg de ce trebuie să-i ţinem în viaţă, zise Reacredinţă cu sarcasm. Cine nu ar vrea să aibă nişte animale de casă care pot să ardă, să înţepe şi să muşte în acelaşi timp?
— Doar pentru că nu sunt extraordinar de frumoşi, nu înseamnă că nu sunt folositori, se răsti Hermione. Sângele de dragon are puteri magice, dar nu cred că ai vrea să ai un dragon ca animal de casă, nu?
Harry şi Ron îi zâmbiră lui Hagrid, care le adresă un mic surâs pe sub barba sa stufoasă. Lui Hagrid i-ar fi plăcut la nebunie un dragon ca animal de casă, după cum bine ştiau Harry, Ron şi Hermione. Avusese pentru puţină vreme, în timpul primului lor an de studiu la Hogwarts, un pui de dragon Creastă Norvegiană, pe care îl botezase Norbert. Hagrid iubea, pur şi simplu, creaturile monstruoase. Cu cât mai periculoase, cu atât mai bine!
— Păi, cel puţin ăştia sunt mici, zise Ron, o oră mai târziu, pe când se întorceau la castel, unde îi aştepta prânzul.
— Sunt mici acum, zise Hermione exasperată, dar când va afla Hagrid ce mănâncă, cred că o să ajungă la trei metri lungime!
— Da, dar asta n-o să conteze, dacă vindecă… răul de mare sau ceva de genul ăsta, nu? zise Ron, zâmbindu-i cu viclenie.
— Ştii foarte bine că nu am spus-o decât ca să-i închid gura lui Reacredinţă, zise Hermione. Sinceră să fiu, cred că are dreptate. Cel mai bine ar fi să-i strivim pe toţi, înainte să înceapă să ne atace…
Se aşezară la masa Cercetaşilor şi luară nişte cotlete de miel şi cartofi. Hermione începu să mănânce atât de repede, încât Harry şi Ron o priviră uimiţi.
— Hm… asta e noua metodă de a apăra drepturile spiriduşilor? zise Ron. Vrei să vomiţi mâncarea?
— Nu, zise Hermione, cu câtă demnitate îi permiteau cartofii cu care îşi umpluse gura. Nu vreau decât să ajung mai repede la bibliotecă.
— Poftim? zise Ron, nevenindu-i să creadă. Hermione, este prima zi de şcoală! Nici nu avem teme încă!
Hermione ridică din umeri şi continuă să înfulece, de parcă nu ar mai fi mâncat de zile întregi. Apoi se ridică, le zise în grabă un „ne vedem la cină” şi o luă la fugă spre bibliotecă.
Când sună clopoţelul, anunţând orele de după-amiază, Harry şi Ron se îndreptară către Turnul de Nord unde, la capătul unei scări înguste în spirală, se afla o scară dreaptă care ducea către o trapă circulară din tavan, pe unde intrai în camera unde locuia profesoara Trelawney.
Când intrară prin trapă, le ajunse la nări parfumul dulceag, atât de familiar, emanat de foc. Ca de obicei, toate draperiile erau trase. Camera circulară era scăldată într-o lumină roşiatică răspândită de mulţimea de veioze, toate acoperite cu eşarfe şi şaluri. Harry şi Ron înaintară prin mulţimea de scaune tapiţate şi perne care inundau camera şi se aşezară la aceeaşi masă rotundă la care stătuseră cu un an înainte.
— Bună ziua, se auzi vocea diafană a profesoarei Trelawney chiar din spatele lui Harry, făcându-l să tresară.
Foarte slabă şi cu nişte ochelari enormi, care îi făceau ochii mult prea mari în raport cu faţa, profesoara Trelawney îl privea pe Harry cu expresia tragică pe care o avea de fiecare când îl vedea. Ca de obicei, nenumăratele mărgele, lanţuri şi brăţări cu care era împodobită profesoara străluceau în lumina focului.
— Eşti preocupat, dragul meu, îi zise ea tristă lui Harry. Ochiul meu Interior vede dincolo de chipul tău curajos, priveşte adânc în sufletul tău frământat. Şi îmi pare rău că trebuie să-ţi spun, dar temerile tale nu sunt lipsite de temei… Prevăd că vor urma momente grele pentru tine… Chiar foarte dificile… Mă tem că lucrul de care îţi este cel mai frică se va întâmpla într-adevăr… Mult mai curând decât crezi…
Vocea ei coborî tot mai mult, devenind o simplă şoaptă. Ron îşi roti ochii către Harry, care îi întoarse privirile, înmărmurit. Profesoara Trelawney trecu pe lângă ei şi se aşeză în fotoliul mare, cu aripi, din faţa şemineului, cu faţa către elevi. Lavender Brown şi Parvati Patil, care o admirau nespus pe profesoara Trelawney, stăteau pe nişte perne foarte aproape de ea.
— Dragii mei, a sosit momentul să ne gândim la stele, zise ea. La mişcarea planetelor şi la prevestirile lor misterioase, pe care şi le dezvăluie doar celor care înţeleg paşii dansului celest. Destinul oamenilor poate fi descifrat doar de liniile planetare, care se întrepătrund şi…