Toţi cei din holul de la intrare tăcură îngroziţi. Nimeni în afară de Moody nu îndrăznea să se mişte. Moody se uită la Harry. (Cel puţin, ochiul său normal se uita la Harry, celălalt privea către interiorul capului.)
— Te-a nimerit? mormăi Moody.
Acum vocea îi devenise gravă şi abia şoptită.
— Nu, zise Harry, a trecut pe lângă mine!
— LASĂ-L! strigă Moody.
— Pe cine să las? zise Harry uluit.
— Nu tu, el! mormăi Moody, arătând către Crabbe, care îngheţase în mişcarea de a ridica dihorul alb.
Se părea că ochiul mişcător al lui Moody avea puteri magice şi putea să vadă în spatele său.
Moody începu să şchiopăteze spre dihorul care chiţăi speriat şi o luă la sănătoasa, îndreptându-se spre pivniţă.
— S-o crezi tu! răcni Moody, aţintind iar bagheta către dihor.
Acesta zbură douăzeci de metri în sus şi căzu cu o bufnitură pe podea, după care sări iar în aer.
— Nu-mi plac cei care îşi atacă adversarii pe la spate, mormăi Moody, în timp ce dihorul se ridica din ce în ce mai mult, chiţăind de durere. Este foarte urât, necinstit şi scârbos…
Dihorul zbură în aer, picioarele şi coada fluturându-i neajutorate.
— Să… nu… mai… faci… asta… niciodată! zise Moody, accentuând fiecare cuvânt, după care dihorul se izbi iar de podeaua de piatră şi apoi sări în sus.
— Domnule profesor Moody! se auzi o voce şocată.
Profesoara McGonagall cobora scara de marmură cu braţele pline de cărţi.
— Bună ziua, doamnă profesoară McGonagall, zise Moody calm, ridicând dihorul şi mai mult.
— Ce… Ce faci? se bâlbâi profesoara McGonagall, urmărind cu ochii ascensiunea dihorului săltăreţ prin aer.
— Predau, zise Moody.
— Predai? Moody, acela e un elev, nu? strigă speriată profesoara McGonagall, scăpând cărţile din mână.
— Da, zise Moody.
— Nu! strigă profesoara McGonagall, coborând scările şi scoţându-şi bagheta.
Câteva clipe mai târziu, cu un zgomot puternic, Draco Reacredinţă reapăru, zăcând pe podea cu părul blond răsfirat pe faţa care devenise de un roz intens. Se ridică, nesigur pe picioare.
— Moody, noi nu folosim niciodată Transfigurarea ca pedeapsă! zise profesoara McGonagall pe un ton şters. Sunt convinsă că domnul profesor Dumbledore ţi-a explicat asta…
— Da, e posibil să fi menţionat ceva de genul ăsta, zise Moody, scărpinându-şi bărbia, fără să pară impresionat nicicum, dar m-am gândit că un şoc ar fi fost foarte…
— Îi ţinem mai mult la şcoală sau le dăm altfel de pedepse, Moody! Eventual vorbim cu conducătorul Casei vinovatului sau cu părinţii lui!
— Bine, atunci aşa o să fac! zise Moody, privindu-l pe Reacredinţă cu dispreţ.
Reacredinţă, ai cărui ochi larg deschişi încă lăcrimau de durere şi umilinţă, îl privi răutăcios pe Moody şi bombăni ceva din care se auziră clar cuvintele „tatăl meu”.
— A, da? zise Moody încet, înaintând câţiva paşi, cu bocănitul piciorului său de lemn răsunând în tot holul. Păi, eu îl ştiu bine pe tatăl tău, băiete… Spune-i că Moody îi urmăreşte îndeaproape fiul… Transmite-i asta din partea mea, te rog… Capul Casei tale trebuie să fie Plesneală, nu?
— Da, zise Reacredinţă dispreţuitor.
— Un alt vechi prieten, mormăi Moody. Abia aşteptam să am o discuţie cu bătrânu’ Plesneală… Hai cu mine!
Îl luă de braţ pe Reacredinţă şi plecară amândoi spre pivniţă.
Un timp, profesoara McGonagall se uită neliniştită după ei, după care îşi aţinti bagheta spre cărţile împrăştiate pe jos, făcându-le să plutească prin aer şi să revină la ea în braţe.
— Să nu-mi adresaţi nici un cuvânt acum, şopti Ron către Harry şi Hermione, când se aşezară la masa Cercetaşilor câteva minute mai târziu, înconjuraţi din toate părţile de discuţii aprinse despre ce se întâmplase.
— De ce nu? se miră Hermione.
— Pentru că vreau să-mi fixez asta în memorie pentru totdeauna, zise Ron, cu ochii închişi şi cu o expresie senină pe chip. Draco Reacredinţă, dihorul zburător!
Harry şi Hermione râseră amândoi, iar Hermione îi servi şi pe ei cu friptură de vită.
— Totuşi, ar fi putut să-l rănească rău pe Reacredinţă, zise ea. A fost foarte bine că l-a oprit profesoara McGonagall…
— Hermione! o certă Ron mânios, privind-o cu ochii gata să îi iasă din orbite. Strici cel mai frumos moment din viaţa mea!
Hermione scoase un sunet slab şi începu să mănânce iar în cea mai mare viteză.
— Nu-mi spune că te duci şi astă-seară la bibliotecă? zise Harry, uitându-se la ea.
— Trebuie, zise Hermione cu greu. Am multe de făcut.
— Dar ne-ai spus că profesorul Vector…
— Nu-i pentru şcoală, zise ea.
Cinci minute mai târziu, îşi lăsase farfuria curată şi plecase grăbită.
Imediat ce plecă, locul îi fu luat de Fred Weasley.
— Moody! exclamă el. Cât de mişto e omul ăsta!
— A-ntâia! zise George, aşezându-se vizavi de Fred.
— Super! zise Lee Jordan, cel mai bun prieten al gemenilor, aşezându-se lângă George. Am avut ore cu el după-amiaza asta!
— Şi cum a fost? zise Harry nerăbdător.
Fred, George şi Lee schimbară priviri semnificative.
— N-am mai avut niciodată o oră ca asta! zise Fred.
— Le ştie tipu’, jos pălăria! făcu şi Lee.
— Adică? întrebă Ron, aplecându-se înainte.
— Ştie cum e să fii acolo, în mijlocul acţiunii, zise George, îţi inspiră încredere!
— Unde acolo? Ce acţiune? se miră Harry.
— În mijlocul luptei cu Magia Neagră! zise Fred.
— A văzut totul! exclamă George.
— Extraordinar! întări şi Lee.
Ron îşi căută orarul în ghiozdan.
— Noi avem ore cu el abia joi! zise el dezamăgit.
Capitolul XIV
BLESTEME DE NEIERTAT
Următoarele două zile trecură fără evenimente deosebite, în afară de isprava lui Neville, care reuşi să î$i topească al şaselea ceaun la ora de „Poţiuni”. Profesorul Plesneală, care părea să fi atins pe timpul vacanţei noi cote în dorinţa lui de răzbunare, îl ţinuse pe Neville la arest, iar Neville se întorsese complet epuizat şi demoralizat, având în vedere că fusese pus să eviscereze un butoi de broaşte cu corn.
— Ştii de ce este Plesneală atât de prost dispus, nu? îi zise Ron lui Harry, în timp ce o priveau pe Hermione cum îl învăţa pe Neville o Vrajă de Curăţare ca să-şi scoată resturile de intestine de broască de sub unghii.
— Da, zise Harry, Moody…
Ştia toată lumea că Plesneală îşi dorea cu ardoare catedra de „Apărare contra Magiei Negre”. O pierduse pentru al patrulea an la rând. Lui Plesneală nu îi plăcuse de nici unul dintre profesorii care o ocupaseră mai înainte şi nu se sfiise să arate acest lucru. Acum însă părea extrem de precaut să nu cumva să îşi manifeste animozitatea în mod deschis faţă de Ochi-Nebun Moody. Într-adevăr, ori de câte ori îi vedea împreună pe cei doi — la masă sau când se întâlneau pe holuri — Harry avea impresia că Plesneală evita să dea ochii cu Moody (nici cu cel normal, nici cu cel magic).
— Presupun că Plesneală e cam speriat de el, nu? zise Harry gânditor.