— De ajuns! strigă Hermione ascuţit.
Harry se uită la ea. Ochii ei nu erau îndreptaţi spre păianjen, ci spre Neville. Urmărindu-i privirea, Harry văzu că mâinile lui Neville erau încleştate de banca din faţa lui, pumnii i se albiseră, iar ochii i se holbaseră, pătrunşi de o groază cumplită.
Moody îşi ridică bagheta. Picioarele păianjenului se relaxară, însă animalul continuă să se zbată.
— Reducio! comandă Moody şi păianjenul reveni la mărimea sa obişnuită.
Moody îl puse la loc în borcan.
— Durerea, spuse Moody încet. Nu ai nevoie de cuţite sau alte arme pentru a tortura pe cineva, dacă poţi arunca asupra lui Blestemul Cruciatus… Şi acesta a fost foarte utilizat la un moment dat… Bine… Mai ştie cineva altele?
Harry se uită în jur. După expresiile colegilor, bănui că se întrebau cu toţii ce se va întâmpla cu ultimul păianjen. Mâna Hermionei se clătină uşor când, pentru a treia oară, o ridică în aer.
— Da? zise Moody, uitându-se la ea.
— Abracadabra! şopti Hermione.
Câţiva elevi din jur se uitară neliniştiţi la ea, chiar şi Ron.
— Ah, zise Moody, un alt zâmbet abia schiţat mişcându-i gura strâmbă. Da, ultimul şi cel mai groaznic. Abracadabra, blestemul fatal!
Băgă mâna în borcan şi al treilea păianjen — de parcă ar fi ştiut ce îl aştepta — se târî disperat pe fundul borcanului, încercând să scape de degetele lui Moody.
Acesta îl prinse însă repede şi îl aşeză pe catedră. Îngrozit, păianjenul încercă să fugă de pe suprafaţa de lemn.
Moody îşi ridică bagheta şi Harry simţi un fior care prevestea ceva rău.
— ABRACADABRA! răcni Moody.
Urmă un fulger verde, orbitor, şi un sunet mistuitor, de parcă ceva mare şi invizibil ar fi plutit prin aer. În clipa următoare, păianjenul se întoarse cu burta în sus, fără răni vizibile, însă era clar că murise. Multe fete îşi stăpâniră cu greu plânsul. Ron se trăsese şi mai în spate, aproape căzând de pe scaun când păianjenul încercase să fugă de pe catedră.
Moody dădu jos de pe catedră păianjenul mort.
— Nu e frumos, zise el calm. Nu e plăcut. Şi nu există nici un contrablestem… nimic nu-l poate opri. O singură persoană i-a supravieţuit şi aceasta stă chiar în faţa mea!
Harry simţi cum se înroşeşte ca racul când ochii lui Moody (amândoi!) se uitară la el. Simţea şi privirile celorlalţi. Harry îşi fixă privirile pe tăblia goală, de parcă ar fi fost fascinat de ea, dar de fapt nici măcar nu o vedea…
Deci, aşa muriseră părinţii lui… Exact ca păianjenul… Fără semne, instantaneu? Pur şi simplu văzuseră fulgerul verzui şi simţiseră suflul morţii, înainte să li se scurgă viaţa din trupuri?
Harry încercase să îşi imagineze de mii de ori cum muriseră părinţii lui, în toţi acei trei ani de când aflase că fuseseră omorâţi, de când i se spusese ce se întâmplase în acea noapte: cum îi trădase Şobo pe părinţii lui, spunându-i lui Cap-de-Mort unde erau şi unde se ascundeau, cum venise acesta şi îi luase prin surprindere, cum îl omorâse întâi pe tatăl lui, cum James Potter încercase să-l oprească, îndemnându-şi soţia să îl ia pe Harry şi să fugă, cum Cap-de-Mort o ajunsese din urmă pe Lily Potter şi îi spusese să se dea la o parte, să îl lase să îi omoare fiul, cum ea îl implorase să o omoare pe ea în locul lui şi îl ocrotise cu preţul vieţii ei… După ce o omorâse şi pe ea, Lordul Întunericului îşi aţintise bagheta asupra lui Harry…
Harry ştia aceste detalii, pentru că auzise vocile părinţilor săi când se luptase cu Dementorii în anul care trecuse… Pentru că Dementorii aveau îngrozitoarea putere de a-şi forţa victimele să retrăiască cele mai urâte amintiri din viaţa lor şi să-i înece în propria lor disperare, până la epuizare…
Moody vorbea iar şi Harry abia dacă îl auzea, ca şi cum s-ar fi aflat la mare distanţă. Cu un mare efort, reveni în prezent şi ascultă ce spunea Moody.
— Abracadabra este un blestem care cere puteri magice deosebite pentru a acţiona eficient… Dacă v-aţi scoate acum baghetele, le-aţi îndrepta către mine şi aţi rosti cuvintele magice, cred că nici măcar nu mi-ar curge sânge din nas! Dar asta nu contează. Nu sunt aici ca să vă învăţ cum să aruncaţi blesteme! Şi dacă nu există un contrablestem, de ce să vă spun despre Blestemul Abracadabra? Pentru că trebuie să ştiţi! Trebuie să ştiţi tot ce poate fi mai rău. Nu trebuie să vă treziţi că îl simţiţi pe propria voastră piele. VIGILENŢĂ CONTINUĂ! tună el şi toţi tresăriră iar. Aceste trei blesteme — Abracadabra, Imperius şi Cruciatus — sunt cunoscute ca Blestemele de Neiertat. Folosirea unuia dintre ele asupra unei fiinţe umane este de ajuns pentru a vă duce la Azkaban! Iată cu ce vă confruntaţi, iată de ce trebuie să vă învăţ să luptaţi contra lor! Aveţi nevoie de o instruire prealabilă. Trebuie să ştiţi cum să vă apăraţi. Dar cel mai important este că trebuie să fiţi mereu vigilenţi, încontinuu. Scoateţi-vă penele de scris şi scrieţi tot ce vă spun…
Îşi petrecură restul orei luând notiţe despre fiecare Blestem de Neiertat. Nimeni nu scoase un cuvânt până nu sună clopoţelul, dar când Moody le dădu drumul şi ieşiră din clasă, izbucni o adevărată furtună de discuţii. Cei mai mulţi erau speriaţi de blesteme…
— Ai văzut cum s-a zbătut şi s-a chircit?
— Şi cum l-a omorât? Aşa, pur şi simplu!
Discutau despre ora care trecuse, îşi zise Harry, de parcă fusese un spectacol extraordinar, dar lui nu i se păruse deloc distractiv. Şi se părea că şi Hermione gândea la fel…
— Grăbiţi-vă, îi zori ea încordată pe Harry şi pe Ron.
— Doar nu mergem iar la biblioteca aia afurisită? întrebă Ron.
— Nu, zise Hermione scurt, arătând către holul alăturat. Neville!
Neville stătea singur, la jumătatea holului, privind absent zidul de piatră de vizavi cu aceeaşi expresie îngrozită, cu ochii holbaţi, exact ca atunci când Moody demonstrase Blestemul Cruciatus.
— Neville? spuse Hermione cu blândeţe.
Neville se uită în jur.
— Ah, bună, zise el, vorbind mult mai subţire decât de obicei. Ce lecţie interesantă, nu? Oare ce avem la cină, mi-e o foame de lup, vouă nu?
— Neville, te simţi bine? insistă Hermione.
— A, da, sigur că da, bolborosi Neville cu aceeaşi voce deosebit de subţire. O cină foarte interesantă… adică lecţie… Ce avem de mâncare?
Ron îi aruncă lui Harry o privire speriată.
— Neville, ce…
Se auzi însă un bocănit straniu din spatele lor şi se întoarseră. Îl văzură pe profesorul Moody şchiopătând spre ei. Toţi patru tăcură, privindu-l neliniştiţi, dar când vorbi, ieşi un mormăit mult mai blând şi mai domol decât auziseră până atunci.
— E în ordine, fiule, îi zise el lui Neville. Ce-ar fi să vii la mine în birou? Hai să bem o ceaşcă de ceai împreună…
Neville păru şi mai speriat la gândul unui ceai în compania lui Moody. Nu se mişcă şi nici nu scoase vreun cuvânt.
Moody îşi aţinti ochiul magic asupra lui Harry.
— Tu te simţi bine, Potter?
— Da, zise Harry, aproape sfidător.
Ochiul albastru al lui Moody sclipi uşor, în timp ce îl cerceta pe Harry, apoi profesorul spuse:
— Trebuie să ştiţi toate astea… Poate că pare dur, dar trebuie să ştiţi! Nu are rost să ne prefacem… Ei bine, haide, Poponeaţă, am nişte cărţi care s-ar putea să te intereseze…