Apoi ieşi prin gaura portretului şi, merse prin castelul tăcut (deranjat doar de Peeves, care încercă să arunce cu o vază în el, pe la jumătatea holului de la etajul patru), ajungând în sfârşit în camera bufniţelor, situată chiar în vârful Turnului de Vest.
Camera bufniţelor era circulară, cam rece şi umedă, pentru că nici una dintre ferestre nu era închisă. Podeaua era acoperită în întregime cu paie, găinaţuri de bufniţă şi schelele de şoareci de casă şi de câmp, rămase în urma ospeţelor bufniţelor. Erau sute de bufniţe, de toate rasele şi mărimile pe care şi le putea imagina cineva, aşezate pe beţe orizontale puse la rând până la vârful turnului. Aproape toate bufniţele erau adormite, deşi din când în când Harry zărea câte un ochi de culoarea chihlimbarului aţintit asupra lui. O văzu pe Hedwig, care se aşezase între o bufniţă de şură şi una roşcată, şi se duse repede la ea, alunecând pe podeaua acoperită cu găinaţ şi cu paie.
Îi luă ceva timp să o convingă să se trezească şi să se uite la el, pentru că se tot întorcea pe stinghie şi îi arăta coada. Era evident că încă era supărată pentru felul în care o tratase noaptea trecută. Până la urmă, Harry recurse la o şmecherie şi îi spuse că o înţelegea că era prea obosită si că o să-l roage pe Ron să i-l împrumute pe Pigwidgeon… Abia atunci, Hedwig îşi întinse un picioruş şi îl lăsă să-i lege scrisoarea de el.
— Găseşte-l repede, da, Hedwig? îi zise Harry, mângâind-o pe spate, în timp ce o ducea spre una dintre ferestrele turnului. Înaintea Dementorilor, da?
Îl ciupi uşor de deget, poate mai tare decât ar fi făcut-o de obicei, dar huhui veselă într-un mod care îl linişti pe Harry. Apoi îşi întinse aripile şi zbură în lumina răsăritului. Harry o privi cum dispare, cu sentimentul prea bine cunoscut, de gol în stomac. Fusese extrem de sigur că răspunsul lui Sirius avea să-i spulbere toate grijile, dar când colo i le sporise.
— I-ai spus o minciună, Harry, zise Hermione tăios la micul dejun, când le povesti ei şi lui Ron ce făcuse. Nu ţi-ai imaginat că te-a durut cicatricea şi o ştii prea bine!
— Şi ce dacă? zise Harry. Nu va mai ajunge la Azkaban din cauza mea…
— Las-o baltă, îi zise tăios Ron, când Hermione deschise gura să mai spună ceva, şi pentru prima dată Hermione îl ascultă fără să crâcnească.
Harry încercă din răsputeri să nu îşi facă griji pentru Sirius pe parcursul săptămânilor care urmară, dar nu putea să nu se uite neliniştit în fiecare dimineaţă când veneau bufniţele cu scrisori, iar noaptea târziu, înainte să adoarmă, nu reuşea să şi-l scoată din minte pe Sirius, prins de Dementori pe vreo stradă întunecată din Londra. Încerca să nu se mai gândească la naşul lui. Ar fi dorit să aibă antrenamente de vâjthaţ, care să-i distragă atenţia. Nimic nu era mai bun pentru o minte îngrijorată şi frământată decât un antrenament extenuant. Pe de altă parte, orele deveneau din ce în ce mai dificile şi mai obositoare, mai ales orele de „Apărare contra Magiei Negre”.
Spre mirarea şi groaza lor, profesorul Moody le spusese că va arunca Blestemul Imperius asupra fiecăruia pe rând, ca să le demonstreze ce puternic era acel blestem şi să vadă dacă puteau să îi reziste.
— Dar… Dar aţi zis că este ilegal, domnule profesor, zise Hermione nesigură, când Moody dădu la o parte băncile cu o mişcare de baghetă, golind un spaţiu mare în mijlocul camerei. Aţi zis că, dacă este folosit pe oameni…
— Dumbledore vrea să vă învăţ cum este, zise Moody, ochiul său magic oprindu-se asupra Hermionei şi fixând-o fără să clipească. Dacă preferi să înveţi cum e doar atunci când îl aruncă cineva asupra ta ca să te controleze în totalitate, foarte bine, n-am nimic împotrivă. Poţi să pleci de la oră!
Arătă cu un deget noduros către uşă. Hermione se înroşi şi bombăni ceva, cum că nu vroia să plece. Harry şi Ron zâmbiră cu subînţeles. Ştiau că Hermione mai degrabă ar fi mâncat puroi de Bubotuburi decât să piardă o lecţie atât de importantă.
Moody începu să cheme pe rând elevii în faţa clasei şi să arunce Blestemul Imperius asupra lor. Harry văzu cum unul câte unul colegii săi făcură tot felul de lucruri extraordinare şi neaşteptate sub influenţa blestemului. Dean Thomas dădu ocol clasei de trei ori, ţopăind şi cântând imnul naţional. Neville făcu o serie de figuri uimitoare de gimnastică, pe care era clar că nu ar fi fost în stare să le efectueze în mod normal. Nici unul dintre ei nu părea să se poată opune blestemului şi fiecare dintre ei îşi reveni numai după ce Moody îl înlătură.
— Potter, mormăi Moody, tu urmezi!
Harry înaintă către mijlocul clasei, în spaţiul pe care Moody îl eliberase de bănci. Moody îşi ridică bagheta, o îndreptă către Harry şi zise:
— Imperio!
Era un sentiment minunat. Harry avu o senzaţie de levitaţie, ca şi cum fiecare gând sau preocupare din mintea lui fuseseră înlăturate, lăsând în urmă doar o fericire ce îi invada toată fiinţa. Stătea acolo, simţindu-se extrem de relaxat, vag conştient că toată lumea se uita la el.
Şi apoi auzi vocea lui Ochi-Nebun Moody, răsunând într-o porţiune îndepărtată a creierului său golit de orice preocupări: Sari pe catedră… sari pe catedră…
Harry îşi îndoi genunchii ascultător, pregătindu-se să sară.
Sari pe birou…
Dar de ce?
O altă voce din capul său se trezise. E o chestie cam stupidă, nu crezi? întreba vocea.
Sari pe birou…
Nu, nu cred că o să fac asta, nu, mulţumesc, zise cealaltă voce, ceva mai hotărâtă… Nu, nu cred că vreau să…
Sari! ACUM!
Următorul lucru pe care îl simţi Harry fu o durere îngrozitoare. Sărise şi în acelaşi timp încercase să nu sară… Rezultatul fusese că intrase cu capul în catedră, răsturnând-o şi, după durerea pe care o simţea în genunchi, probabil că îşi fracturase ambele rotule.
— Aşa da! se auzi vocea lui Moody şi dintr-o dată Harry îşi dădu seama că senzaţia de vid şi ecou din capul lui dispăruse.
Îşi aminti exact ce se întâmplase şi durerea din genunchi păru să crească în intensitate.
— Uitaţi-vă cu toţii… Potter s-a împotrivit! L-a înfruntat şi, fir-ar să fie, aproape că l-a înfrânt! O să mai încercăm o dată, Potter, iar restul, fiţi atenţi… Urmăriţi-i ochii, acolo o să vedeţi ce se întâmplă… Foarte bine, Potter, foarte bine, într-adevăr! O să aibă probleme dacă o să încerce cineva să te controleze pe tine cu blestemul ăsta!
— Ai auzit ce a spus? murmură Harry, când ieşi o oră mai târziu din clasa de „Apărare contra Magiei Negre”, clătinându-se pe picioare. (Moody insistase să repete blestemul cu Harry încă de patru ori, până când băiatul reuşi să înfrângă blestemul cu totul!) Ai zice că o să fim atacaţi din clipă-n clipă!
— Da, ai dreptate, zise Ron, care mergea sărind câte o treaptă a scărilor.
Avusese mult mai multe probleme decât Harry, deşi Moody îl asigurase că efectele vor dispărea până la prânz.
— Ce smintit…
Ron privi neliniştit în spate, să verifice dacă nu cumva era Moody prin preajmă, şi apoi continuă:
— Nici nu mă mir că cei de la Minister au fost bucuroşi să scape de el! L-ai auzit când îi povestea lui Seamus ce i-a făcut vrăjitoarei aceleia care i-a strigat „Bau!” pe la spate, de Ziua Păcălelilor, pe 1 aprilie? Şi când vrea să mai citim şi despre felul în care putem rezista Blestemului Imperius, cu toate câte mai avem de făcut?