Toţi cei din anul IV observaseră o sporire evidenţă a temelor şi a nivelului materiei predate. Profesoara McGonagall le explică de ce, când clasa protestă la auzul temei de la „Transfigurare”.
— Acum veţi intra în faza cea mai importantă din educaţia voastră în ale magiei! le spuse ea, cu ochii strălucindu-i periculos în spatele ochelarilor pătraţi. Se apropie testele de la Nivelurile Obişnuite de Vrăjitorie…
— Dar noi nu dăm testul N.O.V până în anul V! spuse Dean Thomas indignat.
— Poate că nu, Thomas, dar crede-mă, ai nevoie de cât mai multă pregătire, de cât eşti tu în stare! Domnişoara Granger rămâne singura persoană din clasa asta care a reuşit să transforme ariciul într-o pernă de ace adevărată. Dă-mi voie să-ţi reamintesc că perna ta de ace, Thomas, încă se mai face ghem ori de câte ori se apropie de ea cineva cu un ac în mână!
Hermione, care se făcuse rozalie la faţă, se străduia să nu pară prea mulţumită de ea însăşi.
Harry şi Ron fură cât pe-aci să moară de râs, când profesoara Trelawney le spuse că primiseră note maxime pentru tema lor la ora de „Prezicere a viitorului”. Citi porţiuni mari din prezicerile lor, lăudându-i pentru extraordinara lor percepere a lucrurilor groaznice pe care trebuiau să le înfrunte pe viitor. Elanul le scăzu însă rapid când le ceru să facă acelaşi lucru şi pentru luna următoare. Li se cam terminaseră ideile pentru alte catastrofe…
Între timp profesorul Binns, fantoma care preda „Istoria Magiei”, îi punea să scrie nişte eseuri despre Revoluţiile Vampirilor din secolul al XXVIII-lea. Profesorul Plesneală îi obliga să cerceteze şi să găsească noi antidoturi. O luaseră foarte în serios, pentru că insinuase că s-ar putea să-l otrăvească pe unul dintre ei, înainte de Crăciun, pentru a vedea dacă găsise antidotul potrivit. Profesorul Flitwick le ceruse să citească alte trei lucrări, pe lângă lecţia din manual, referitoare la Farmecele de Chemare.
Chiar şi Hagrid le dăduse o grămadă de lucruri de făcut. Homarii cu capete explozive creşteau văzând cu ochii, mai ales că nimeni nu descoperise încă ce mâncau. Hagrid era încântat şi le dădu drept „proiect” observarea dezvoltării şi a comportamentului Homarilor, ceea ce presupunea ca elevii să vină şi acasă la el, ca să îi studieze în mediul lor de dezvoltare.
— Eu n-am de gând să mă duc la el, zise Draco Reacredinţă scurt, când Hagrid îi propuse acest lucru, cu aerul unui Moş Crăciun care scotea o jucărie din sacul său. Îmi e de ajuns să văd scârboşeniile astea în timpul orelor, mulţumesc!
Lui Hagrid îi pieri zâmbetul de pe faţă.
— Vei face precum ţi-am cerut, mormăi el, sau o să-i calc pe urme profesorului Moody… Am auzit că ai fost un dihor perfect, Reacredinţă…
Cercetaşii izbucniră în râs. Draco roşi de furie, dar se părea că pedeapsa lui Moody era încă destul de dureroasă şi îl împiedică să riposteze. Harry, Ron şi Hermione se întoarseră la castel la sfârşitul orei, foarte bine dispuşi. Felul în care Hagrid îl umilise pe Reacredinţă îi unsese la inimă, mai ales pentru că în anul care trecuse tatăl lui Draco încercase din răsputeri să-l dea afară pe Hagrid de la Hogwarts.
Când ajunseră în holul de la intrare, descoperiră că nu puteau să mai înainteze din cauza mulţimii de elevi strânşi acolo. Se aliniaseră în faţa unei pancarte enorme, care fusese pusă la capătul scării de marmură. Ron, cel mai înalt dintre cei trei, se ridică pe vârfuri ca să vadă peste capetele din faţa lor şi le citi cu voce tare anunţuclass="underline"
TURNIRUL CELOR TREI VRĂJITORI
Delegaţiile de la Beauxbatons şi Durmstrang vor sosi la ora 6 fix, vineri, 30 octombrie. Din această cauză, orele se vor termina cu o jumătate de oră mai devreme.
— Minunat! zise Harry. Vineri, ultima oră avem „Poţiuni”! Plesneală nu o să aibă timp să ne otrăvească pe toţi!
Elevii îşi vor duce ghiozdanele şi cărţile în dormitoare şi se vor aduna în faţa castelului pentru a-şi întâmpina oaspeţii, înainte de banchetul de primire propriu-zis.
— Mai e doar o săptămână! zise Ernie MacMillan de la Astropufi, ieşind din mulţime cu ochii sclipitori de încântare şi nerăbdare. Oare Cedric ştie? Mă duc să-i spun…
— Cedric? zise Ron absent, în timp ce Ernie se îndepărta.
— Diggory, completă Harry. Probabil că o să se înscrie în turnir.
— Tâmpitul ăla, campion pentru Hogwarts? zise Ron, în timp îşi făceau loc prin mulţime către scară.
— Nu este tâmpit, ţie nu-ţi place de el pentru că i-a bătut pe Cercetaşi la vâjthaţ, zise Hermione. Am auzit că este un elev foarte bun… În plus, este şi Perfect!
Ca şi cum asta ar fi avut vreo importanţă!
— Tu îl placi doar pentru că arată bine, spuse Ron răutăcios.
— Ba, pardon, nu îmi plac oamenii doar pentru felul cum arată! zise Hermione indignată.
Ron tuşi insinuant, scoţând un mormăit care semăna foarte tare cu „Lockhart”!
Apariţia pancartei în holul de la intrare avusese o mare influenţă asupra celor din castel. În timpul săptămânii următoare, se părea că singurul subiect de conversaţie, oriunde s-ar fi dus Harry, era Turnirul celor trei vrăjitori. Zvonurile zburau din elev în elev ca nişte microbi extrem de contagioşi: cine avea să se înscrie ca să reprezinte Hogwarts, ce va implica de fapt turnirul, prin ce se deosebeau elevii de la Beauxbatons şi Durmstrang de ei, cei de la Hogwarts.
Şi Harry observă că în castel se făcea curăţenie mai minuţios ca altă dată. O serie de portrete întunecate de vreme fuseseră frecate cu nădejde, spre marea nemulţumire a posesorilor lor, care bombăneau supăraţi şi posomorâţi în ramele lor, tresărind când îşi vedeau feţele roz în oglindă. Armurile căpătară strălucire şi se mişcau fără să scârţâie, iar Argus Filch, îngrijitorul, se purta atât de urât cu orice elev care uita să se şteargă pe picioare, încât speriase nişte elevi din anul întâi, făcându-i să izbucnească în lacrimi.
Şi profesorii păreau ciudat de tensionaţi.
— Poponeaţă, te rog frumos să nu spui la nimeni de la Durmstrang că nu poţi face o simplă Vrajă de Mutare! strigă profesoara McGonagall la sfârşitul unei lecţii extraordinar de dificile, după ce Neville îşi transplantase din greşeală propriile urechi pe un cactus.
Când coborâră la micul dejun, în dimineaţa zilei de 30 octombrie, descoperiră că Marea Sală fusese decorată peste noapte. Pe pereţi erau întinse enorme steaguri de mătase, fiecare reprezentând câte o casă de la Hogwarts: roşu cu un leu auriu pentru Cercetaşi, albastru cu un şoim de bronz pentru Ochi-de-Şoim, galben cu un bursuc negru pentru Astropufi şi verde cu un şarpe argintiu pentru Viperini. În spatele mesei profesorilor, trona cel mai mare steag, cu blazonul complet al castelului Hogwarts: un leu, un şoim, un bursuc şi un şarpe, uniţi în jurul unui H mare.
Harry, Ron şi Hermione îi zăriră pe Fred şi pe George la masa Cercetaşilor. Încă o dată, şi iarăşi foarte suspect, stăteau departe de ceilalţi şi discutau în şoaptă. Ron îi conduse către ei.
— Da, nu e de bine, îi spunea cu tristeţe George lui Fred. Dar dacă nu vrea să vorbească direct cu noi, o să trebuiască să-i trimitem scrisoarea. Sau mai bine i-o dăm direct în mână! Nu ne poate evita la nesfârşit…
— Cine vă evită? zise Ron, aşezându-se lângă ei.
— Tare m-aş bucura dacă ai fi tu ăla, îi zise Fred sarcastic, părând enervat de întreruperea lui Ron.
— Ce nu e de bine? îl întrebă apoi pe George.
— Să ai un frate îngrozitor de curios, aşa ca tine, răspunse George.