— V-a venit vreo idee în legătură cu Turnirul celor trei vrăjitori? întrebă Harry. Mai aveţi de gând să vă înscrieţi?
— Am întrebat-o pe McGonagall cum sunt aleşi campionii, dar nu a vrut să-mi spună, zise George amărât. Mi-a zis să tac şi să perfecţionez transfigurarea ratonului meu.
— Oare care o să fie încercările? întrebă Ron gânditor. Ştii, Harry, cred că noi le-am putea face faţă, doar am mai făcut lucruri periculoase şi înainte…
— Dar nu în faţa unui juriu, zise Fred. McGonagall a spus că juriul dă puncte acestor campioni în funcţie de felul în care îşi duc la îndeplinire încercările.
— Cine face parte din juriu? întrebă Harry.
— Păi, directorii şcolilor participante fac parte întotdeauna din juriu, răspunse Hermione şi toţi se uitară la ea surprinşi, pentru că toţi trei directorii fuseseră răniţi în timpul turnirului din 1792, când ieşise în decor un bazilisc pe care trebuiau să-l prindă campionii.
Hermione observă că toţi o priveau uimiţi şi spuse cu aerul ei obişnuit că era evident că nimeni altcineva nu mai citise toate cărţile recomandate, aşa cum făcuse ea.
— Am citit în „Hogwarts: Scurtă istorie”. Dar cărţile nu sunt o sursă complet sigură, e adevărat. „O istorie revizuită a castelului Hogwarts” ar fi un titlu mai potrivit. Sau „O istorie cât se poate de incorectă şi selectivă a castelului Hogwarts, care omite complet sau ascunde anumite evenimente”.
— Despre ce tot vorbeşti? întrebă Ron, deşi Harry cam bănuia ce avea să urmeze.
— Despre spiriduşii de casă! strigă Hermione, confirmând bănuielile lui Harry. Nici măcar o dată, în peste o mie de pagini, nu este menţionat în cartea asta că ne lăfăim cu toţii şi trăim pe socoteala a sute de sclavi!
Harry clătină din cap şi începu să îşi mănânce omleta. Lipsa de entuziasm a lui şi a lui Ron nu îi potolise deloc hotărârea Hermionei de a le face dreptate spiriduşilor de casă. Amândoi dăduseră însă câte doi sticli pe insigne S.P.A.S., însă asta nu fusese de ajuns pentru Hermione. Dar sticlii lor fuseseră pierduţi şi parcă Hermione se îndârjise şi mai tare. Din momentul acela, îi tot presa pe Harry şi pe Ron mai întâi să le poarte şi apoi să îi convingă şi pe alţii să facă acelaşi lucru. Ba mai mult, în fiecare seară, în camera de zi a Cercetaşilor, zăngănea cutia de strâns banii în faţa colegilor, încercând să îi oblige să îşi ofere contribuţia pentru cauza spiriduşilor de casă.
— Vă daţi seama că vă sunt schimbate cearşafurile, că vă este aprins focul, că sunt curăţate clasele şi că mâncarea este gătită de un grup de creaturi magice care nu sunt plătite şi sunt tratate ca nişte sclavi? continuă ea cu înflăcărare.
Unii elevi, ca Neville, de exemplu, plătiseră numai ca să nu îi mai bată Hermione la cap. Câţiva păreau oarecum interesaţi de ce avea ea de spus, însă nu erau prea dornici să aibă un rol activ în campanie. Majoritatea credeau că totul era o mare glumă.
Ron îşi dădu ochii peste cap şi îşi pironi privirile în tavan, pe unde pătrundea lumina molcomă de toamnă, iar Fred deveni extrem de interesat de şunca lui din farfurie (ambii gemeni refuzaseră să cumpere insigne S.P.A.S.). Dar George se aplecă spre Hermione.
— Ascultă-mă o clipă, ai fost vreodată în bucătărie, Hermione?
— Nu, bineînţeles că nu, zise Hermione scurt. Nu cred că elevii au voie să…
— Ei bine, noi am fost, zise George, uitându-se la Fred, şi încă de o grămadă de ori, ca să furăm câte ceva de mâncare. Şi am dat de spiriduşii de casă, dar nu erau nefericiţi deloc! Din contră, ei cred că au cea mai bună slujbă din lume…
— Asta din cauză că sunt needucaţi şi nu sunt trimişi la şcoli, ca să nu afle nimic, începu Hermione cu înflăcărare, dar următoarele ei cuvinte fură înecate de zgomotul subit de deasupra lor, care anunţa sosirea poştei via-bufniţe.
Harry ridică privirile şi o văzu pe Hedwig venind spre el. Hermione tăcu brusc. Şi ea, şi Ron o urmăriră pe Hedwig cu privirile, neliniştiţi, până când bufniţa se aşeză pe umărul lui Harry, strângându-şi aripile şi întinzându-şi picioruşul, obosită.
Harry luă bileţelul lui Sirius şi îi oferi lui Hedwig o bucăţică din şunca lui, pe care ea o mânca recunoscătoare. Apoi, asigurându-se că Fred şi George erau cufundaţi în continuare în discuţia lor despre Turnirul celor trei vrăjitori, Harry le citi în şoaptă, lui Ron şi Hermionei, scrisoarea lui Sirius.
Harry,
Am apreciat ce ai vrut să faci, dar să ştii că m-am întors în ţară şi mi-am găsit o ascunzătoare sigură. Vreau să mă ţii la curent cu tot ce se întâmplă la Hogwarts. Nu o folosi pe Hedwig, schimbă mereu bufniţele mesagere şi nu-ţi face probleme pentru mine, mai bine ai grijă de tine. Nu uita ce ţi-am spus despre cicatrice…
— De ce trebuie să tot schimbi bufniţele? întrebă Ron pe şoptite.
— Hedwig atrage atenţia, zise Hermione imediat. Iese în evidenţă. O bufniţă albă ca omătul, care tot revine la ascunzătoarea lui… Doar bufniţele de omăt nu sunt păsări originare din aceste locuri, nu?
Harry rulă scrisoarea şi o puse în buzunarul robei sale, întrebându-se dacă era mai îngrijorat sau nu decât înainte. Presupunea că faptul că Sirius reuşise să se întoarcă fără să fie prins era ceva. Şi nici nu putea să nege că se simţea mult mai liniştit numai la ideea că Sirius era mult mai aproape. Cel puţin nu mai trebuia să aştepte răspunsul atât de mult timp, de fiecare dată când îi scria.
— Mersi, Hedwig, zise el, mângâind-o.
Ea huhui aproape adormită, băgându-şi uşor ciocul în pocalul lui cu suc de portocale, apoi zbură afară. Era clar că vroia cu disperare să ajungă în camera bufniţelor şi să doarmă pe săturate.
În ziua aceea, în aer plutea un sentiment plăcut de nerăbdare şi curiozitate. Elevii nu erau prea atenţi la ore, fiind mult mai interesaţi de sosirea celor de la Beauxbatons şi Durmstrang, în seara aceea. Chiar şi lecţia de „Poţiuni” fu mult mai suportabilă decât de obicei, având în vedere că se scurtase cu o jumătate de oră. Când sună clopoţelul mai devreme decât de obicei, Harry, Ron şi Hermione se grăbiră către Turnul Cercetaşilor, îşi duseră ghiozdanele şi cărţile, aşa cum li se spusese, îşi puseră pelerinele şi coborâră repede în holul de la intrare.
Conducătorii Caselor îşi aranjau elevii pe rânduri.
— Weasley, aranjează-ţi pălăria, se răsti profesoara McGonagall la Ron. Domnişoară Patil, scoate-ţi chestia aia oribilă din păr!
Parvati se încruntă şi îşi scoase din păr agrafa mare, în formă de fluture.
— Urmaţi-mă, vă rog, zise profesoara McGonagall. Cei din anul întâi în faţă! Nu vă împingeţi…
Se înşirară pe treptele de la intrare şi se aliniară în faţa castelului. Era o seară senină, dar rece. Soarele apunea şi o lună palidă şi transparentă strălucea deja deasupra Pădurii Interzise. Harry stătea între Ron şi Hermione, în al patrulea rând de la capătul scărilor. Îl văzu pe Dennis Creevey tremurând de-a binelea de emoţie, în rândurile celor din anul întâi.
— E aproape şase, zise Ron, uitându-se la ceas şi apoi în zare, pe drumul care ducea către porţile castelului. Cum credeţi că vin? Cu trenul?
— Mă îndoiesc, zise Hermione.
— Atunci, cum? Pe mături? sugeră Harry, uitându-se la cer.
— Nu cred… E prea departe…