— Folosesc un Portal? sugeră Ron. Sau ar putea să Apară pur şi simplu! Poate că acolo de unde vin ei au voie să facă lucrul acesta şi sub şaptesprezece ani…
— Nu poţi să Apari în Hogwarts, de câte ori trebuie să vă spun? zise Hermione nerăbdătoare.
Emoţionaţi la culme, cercetau împrejurimile scăldate în lumina apusului, dar nu se mişca nimic în depărtare. Totul era nemişcat, tăcut şi oarecum neobişnuit. Lui Harry începuse să-i fie frig. Ar fi dorit să vină odată… Poate că elevii străini îşi pregăteau o sosire spectaculoasă… Îşi aminti ce îi spusese domnul Weasley la Cupa Mondială de Vâjthaţ: „Mereu e la fel, nu rezistăm să nu ne dăm mari când ne întâlnim…”
Tocmai în acel moment, Dumbledore strigă de undeva din spate, de unde stătea împreună cu ceilalţi profesori:
— Aha! Dacă nu mă înşel, cred că se apropie delegaţia de la Beauxbatons!
— Unde? întrebară elevii nerăbdători, uitându-se în toate părţile.
— Acolo! strigă un elev din anul VI, arătând către Pădurea Interzisă.
Ceva mare, mult mai mare decât o mătură — sau, mai bine zis, decât o sută de mături — zbura pe cerul albastru şi întunecat către castel, devenind din ce în ce mai mare.
— E un dragon! strigă o elevă din anul întâi, pierzându-se cu firea.
— Fii serioasă, este o casă zburătoare! zise Dennis Creevey. Dennis nu greşea prea tare. Când forma aceea neagră şi enormă trecu pe deasupra copacilor din Pădurea Interzisă şi se profilă pe cer în luminile de la ferestrele castelului, văzură o trăsură gigantică, de un albastru deschis, de mărimea unei case, zburând către ei, trasă în aer de doisprezece cai înaripaţi, din rasa palomino, de mărimea unor elefanţi.
Primele trei rânduri din faţă se traseră în spate când trăsura coborî, aterizând în mare viteză, cu o bufnitură asurzitoare, care îl făcu pe Neville să sară drept pe piciorul unui Viperin din anul V. Copitele cailor, mai mari ca nişte farfurii, loviseră pământul primele. O clipă mai târziu, aterizase şi trăsura, balansându-se pe roţile sale enorme, în timp ce caii de aur îşi învârteau capetele uriaşe şi îşi roteau ochii mari, arzând ca focul.
Trăsura îşi deschise uşile aproape imediat, încât Harry abia avu timp să vadă că pe ele exista un blazon (două baghete încrucişate, din vârful cărora ieşeau câte trei stele).
Un băiat în robă albastru-pal sări din trăsură, se aplecă, umblă la ceva de pe podeaua trăsurii, despachetă nişte scări aurite şi se trase respectuos câţiva paşi în spate. Harry văzu un pantof negru cu toc ieşind din trăsură, un pantof cam cât capul unui copil, urmat imediat de cea mai mare femeie pe care o văzuse în viaţa lui. Aşa se explicau dimensiunile trăsurii şi ale cailor. Câţiva elevi tresăriră fără voie.
Harry nu mai văzuse decât o singură persoană atât de mare ca femeia aceea, şi anume pe Hagrid. Bănuia că aveau cam aceeaşi înălţime. Şi totuşi — poate pentru că se obişnuise cu Hagrid — femeia (acum la capătul scărilor, uitându-se la mulţimea care aştepta uimită) părea mult mai mare. Când păşi în lumina care venea din holul de la intrare, descoperi că avea un chip măsliniu, dar cu trăsături frumoase, ochi mari, strălucitori, şi un nas uşor coroiat. Părul îi era strâns într-un coc la ceafă şi femeia era îmbrăcată din cap până în picioare în satin negru, iar la gât şi pe degetele groase avea o mulţime de opale magnifice.
Dumbledore începu să aplaude. Elevii, urmându-i exemplul, izbucniră şi ei în aplauze, mulţi dintre ei stând pe vârfuri pentru a o vedea mai bine pe uriaşa femeie.
Chipul i se relaxă într-un zâmbet graţios şi înaintă către Dumbledore, întinzându-i o mână strălucitoare. Dumbledore, deşi foarte înalt, nu fu nevoit să se aplece ca să îi sărute mâna.
— Draga mea Madame Maxime, zise el. Bine aţi venit la Hogwarts.
— Dumbly-dorr, zise Madame Maxime, pe o voce joasă. Sper că te găsesc bine.
— Foarte bine, mulţumesc, zise Dumbledore.
— Elevii mei, zise Madame Maxime, vânturând cu nepăsare o mână enormă în urma ei.
Harry, a cărui atenţie fusese concentrată în întregime asupra doamnei Maxime, observă acum că din trăsură coborâseră în jur de doisprezece băieţi şi fete care, după cum arătau, păreau să aibă peste şaptesprezece ani. Stăteau în spatele doamnei Maxime şi aşteptau. Tremurau, ceea ce nu era surprinzător, având în vedere că robele lor păreau să fie făcute din mătase fină şi că nici unul nu avea pelerină. Câţiva dintre ei îşi puseseră şaluri şi eşarfe în jurul capetelor. După cât putea Harry să le vadă feţele (stăteau în umbra enormă a doamnei Maxime), se uitau către Hogwarts neliniştiţi.
— Nu a sosit şi Karrkarroff? întrebă Madame Maxime.
— Ar trebui să sosească din clipă în clipă, zise Dumbledore. Vreţi să-i aşteptăm aici sau preferaţi să mergem înăuntru, unde este mai cald?
— Să ne încălzim, mai bine, spuse doamna Maxime. Dar caii…
— Profesorul nostru de „Îngrijire a Creaturilor Magice” va fi încântat să se ocupe de ei, zise Dumbledore, imediat ce va termina de rezolvat o anumită problemă apărută… ehh… nişte probleme şcolare…
— Homarii, îi şopti Ron lui Harry, zâmbind.
— Caii mei trrebuie… ăăă… mânuiţi cu puterrre, zise Madame Maxime, părând să se îndoiască sincer că un profesor de „Îngrijire a Creaturilor Magice” ar putea să le facă faţă. Sunt foarrrte puterrrnici…
— Vă asigur că Hagrid se va descurca, zise Dumbledore, zâmbind.
— Foarrrte bine, spuse Madame Maxime, făcând o mică plecăciune, vă rrrog frrumos să-i spuneţi lui ‘Agrrrid… Caii mei nu beau decât whisky din malţ!
— O să-i spun, zâmbi Dumbledore, făcând şi el o plecăciune.
— Haideţi! le porunci Madame Maxime elevilor ei şi mulţimea de elevi de la Hogwarts se dădu la o parte, pentru a-i face ei şi elevilor săi loc să urce treptele de piatră.
— Cam cât de mari crezi că sunt caii celor de la Durmstrang? zise Seamus Finnigan, aplecându-se pe după Lavender şi Parvati ca să-i întrebe pe Harry şi pe Ron.
— Păi, dacă sunt şi mai mari decât ăştia, nici măcar Hagrid n-o să-i poată stăpâni, zise Harry. Asta dacă n-a fost cumva atacat de Homarii cu capetele explozive… Oare ce s-o fi întâmplat?
— Poate că au evadat, zise Ron vesel.
— Ah, nu glumi cu asta, zise Hermione, cutremurându-se. Imaginează-ţi ce-ar fi dacă s-ar pierde prin castel sau prin împrejurimile lui…
Stăteau acolo, tremurând uşor, în aşteptarea celor de la Durmstrang. Cei mai mulţi priveau cu speranţă către cer. Timp de câteva minute, liniştea nu fu spartă decât de uriaşii cai ai doamnei Maxime, care fornăiau şi băteau nărăvaş din copite. Dar deodată…
— Voi nu auziţi ceva? întrebă Ron.
Harry îşi ciuli urechile. Un zgomot puternic şi deosebit de straniu venea către ei prin întunericul nopţii. Se auzea un zumzăit îndepărtat, de parcă s-ar fi mişcat un aspirator imens pe fundul…
— Lacul! strigă Lee Jordan, arătând spre acesta. Uitaţi-vă spre lac!
De unde se aflau, din capul scărilor, vedeau foarte bine apa lucioasă şi neagră. Numai că suprafaţa lacului nu era deloc netedă. Se întâmpla ceva în adâncuri, chiar în mijloc. Se formaseră bule mari pe luciul apei şi valurile se spărgeau la malurile mâloase. Şi atunci, chiar din mijlocul lacului, apăru un vârtej, de parcă tocmai ar fi fost scoasă o priză enormă de pe fundul lacului…
Ceea ce părea a fi un stâlp lung şi negru începu să se ridice încet din inima vârtejului… Şi în acel moment Harry văzu despre ce era vorba…
— Este un catarg! strigă el către Ron şi Hermione.