Încet, magnific, din apă se ridica o corabie, strălucind în lumina lunii. Avea un aspect ca de schelet, de parcă ar fi fost o epavă adusă la suprafaţă, iar luminile sale, care abia răzbăteau prin hublouri, erau ca nişte ochi siniştri. În sfârşit, cu un zgomot puternic, corabia ieşi cu totul pe apa învolburată şi începu să se apropie de mal. Câteva clipe mai târziu, auziră cum se aruncă ancora şi ajunsese la urechi pocnetul unei pasarele care se lăsa pe mal.
Cei de pe corabie începură să coboare la mal. Li se vedeau siluetele trecând prin faţa hublourilor. Toţi, observă Harry, păreau să semene cu Crabbe sau cu Goyle… Dar când se apropiară, în lumina holului de la intrare, descoperi că statura lor uriaşă se datora pelerinelor de blană cu păr scurt. Cel care îi conducea către castel purta o blană de alt tip: lucioasă şi argintie, ca şi părul său.
— Dumbledore! strigă el cu însufleţire, urcând în grabă spre castel. Ce mai faci, dragul meu prieten?
— Foarte bine, mulţumesc, profesore Karkaroff, răspunse Dumbledore.
Karkaroff avea o voce joasă şi insinuantă. Când păşi în lumina care răzbătea prin ferestrele uşilor de la intrare ale castelului, văzură că era înalt şi slab, ca Dumbledore, însă părul său alb era tuns scurt, iar bărbuţa se termina într-un cioc, nereuşind să îi acopere complet maxilarul uscăţiv. Când ajunse la Dumbledore, îi strânse mâna cu amândouă mâinile.
— Bunul şi bătrânul Hogwarts, zise el, uitându-se la castel şi zâmbind.
Dinţii îi erau cam galbeni, iar Harry observă că zâmbetul nu se reflecta şi în ochi, aceştia continuând să rămână reci şi vicleni.
— Ce bine c-am ajuns, ce bine… Viktor, vino la căldură… Nu te superi, Dumbledore, nu? Viktor e puţin cam răcit…
Karkaroff îi făcu semn unuia dintre elevi să se apropie. Când trecu băiatul, Harry îi zări pentru câteva secunde nasul coroiat şi sprâncenele negre şi stufoase. Nu avea nevoie de lovitura în coaste pe care i-o dăduse Ron, sau de şoapta din ureche, ca să recunoască acel profil.
— Harry, este Krum!
Capitolul XVI
POCALUL DE FOC
— Nu-mi vine să cred! zise Ron înmărmurit, în timp ce elevii de la Hogwarts urcau treptele în urma celor de la Durmstrang. Krum, Harry! Viktor Krum!
— Pentru Dumnezeu, Ron, nu este decât un jucător de vâjthaţ, zise Hermione.
— Nu este decât un jucător de vâjthaţ? repetă Ron, privind-o de parcă nu îi venea să creadă ce auzise. Hermione, este unul dintre cei mai buni căutători din lume! Nu ştiam că mai e încă la şcoală!
Când trecură iar prin holul de la intrare, alături de ceilalţi elevi de la Hogwarts, îndreptându-se către Marea Sală, Harry îl observă pe Lee Jordan ridicându-se pe vârfuri disperat, ca să îl vadă mai bine pe Krum. Mai multe fete din anul VI căutau înnebunite prin buzunare, încercând să se apropie de Krum.
— O, nu-mi vine să cred că nu am nici o pană la mine! Crezi că îmi dă un autograf pe pălărie, scris cu ruj?
— Să fim serioşi, zise Hermione cu superioritate, când trecură pe lângă fetele care în sfârşit găsiseră rujul.
— O să-i cer un autograf, dacă pot să ajung la el, zise şi Ron. Harry, nu ai cumva o pană?
— Nu, sunt sus, în ghiozdan, zise Harry.
Se duseră la masa Cercetaşilor şi se aşezară. Ron avu grijă să stea cu faţa spre uşă, pentru că Viktor Krum şi colegii săi de la Durmstrang încă erau strânşi în jurul ei, de parcă nu ştiau unde să se aşeze. Elevii de la Beauxbatons găsiseră locuri la masa Ochilor-de-Şoim. Priveau în jur cu expresii posomorâte pe chipuri. Trei dintre ei încă aveau eşarfele şi şalurile înfăşurate în jurul capetelor.
— Nici nu este chiar aşa de frig, zise Hermione enervată, urmărindu-i cu atenţie. De ce nu şi-au adus pelerine?
— Aici! Veniţi aici! şopti Ron. Aici! Hermione, du-te mai încolo, fă-le loc…
— Cum?
— Prea târziu, zise Ron amărât.
Viktor Krum şi colegii săi se aşezaseră la masa Viperinilor. Harry îi văzu pe Draco, Crabbe şi Goyle foarte mândri de chestia asta. În timp ce îi priveau, Reacredinţă se aplecă să îi spună ceva lui Krum.
— Da, bravo, linguşeşte-l, Reacredinţă, zise Ron ironic. Pun pariu că Viktor vede ce-i poate pielea, dar… Sunt sigur că e tot timpul înconjurat de fani smintiţi… Unde credeţi că o să doarmă? Am putea să-i oferim un pat la noi în cameră, Harry… I-aş da patul meu cu plăcere, eu aş putea să dorm pe un pat pliant.
Hermione pufni în râs.
— Oricum, par mai veseli decât cei de Beauxbatons, remarcă Harry.
Elevii de la Durmstrang îşi dădeau jos blănurile grele şi priveau cu interes tavanul negru înstelat. Câţiva dintre ei îşi examinau farfuriile şi pocalele de aur, părând impresionaţi.
La masa profesorilor, Filch, îngrijitorul, adăuga scaune. Era îmbrăcat în vechiul lui frac, în onoarea oaspeţilor. Harry fu surprins să vadă că adăugă patru scaune, câte două de ambele părţi ale lui Dumbledore.
— Dar nu sunt decât doi oameni în plus, zise Harry. De ce a adus Filch patru scaune? Cine mai vine?
— Cum? zise Ron absent, continuând să se uite fascinat la Krum.
După ce toţi elevii intrară în Marea Sală şi se aşezară la mesele Caselor, îşi făcură apariţia şi profesorii, îndreptându-se spre locurile lor, la masa din capătul sălii. Şirul era încheiat de profesorul Dumbledore, profesorul Karkaroff şi Madame Maxime. Când apăru directoarea lor, elevii de la Beauxbatons se ridicară în picioare. Câţiva elevi de la Hogwarts izbucniră în râs. Cei de la Beauxbatons nu păreau deloc intimidaţi şi nu se aşezară până când nu luă loc la masă Madame Maxime, în stânga lui Dumbledore. Acesta, pe de altă parte, rămase în picioare şi în Marea Sală se lăsă tăcerea.
— Bună seara, doamnelor şi domnilor, fantomelor şi mai ales dragi oaspeţi, începu Dumbledore, zâmbindu-le elevilor străini. Am marea plăcere de a vă ura bun venit la Hogwarts. Sper din tot sufletul că şederea voastră aici va fi cât se poate de plăcută!
Una dintre fetele de la Beauxbatons, care nu-şi scosese încă fularul din jurul capului, râse ironic.
— Nu vă ţinem cu forţa! şopti Hermione, uitându-se urât la ea.
— Turnirul celor trei vrăjitori va începe o dată cu sfârşitul ospăţului, zise Dumbledore. Acum vă invit pe toţi să beţi, să mâncaţi şi să vă simţiţi ca acasă!
Se aşeză şi Harry văzu cum Karkaroff se apleacă înainte imediat pentru a discuta cu Dumbledore.
Platourile din faţa lor se umplură ca de obicei cu mâncare. Se părea că spiriduşii de casă se întrecuseră pe ei înşişi. În faţa lor era se aflau o mulţime de feluri de mâncare, cum nu mai văzuse Harry în viaţa lui, inclusiv unele care era clar că erau străine.
— Ce-i aia? întrebă Ron, arătând către un platou mare cu un fel de scoici înăbuşite, lângă o felie mare de cotlet şi doi rinichi.
— Bouillabaisse, zise Hermione.
— Să-ţi fie de bine, o ironiză Ron.
— Este un fel de mâncare franţuzesc, zise Hermione. Am mâncat şi eu când am fost în vacanţă, vara trecută. Este foarte bun.
— Te cred pe cuvânt, zise Ron, servindu-se totuşi cu ce ştia el că era bun.
Marea Sală era mult mai aglomerată decât de obicei, deşi nu erau mai mult de douăzeci de elevi în plus. Poate că era din cauza uniformelor de diferite culori, care ieşeau în evidenţă în contrast cu robele negre de la Hogwarts. Acum că îşi dăduseră jos blănurile, văzură că elevii de la Durmstrang purtau uniforme roşu-închis.