— Umblă zvonul că Warrington s-a trezit dis-de-dimineaţă şi s-a înscris, îi spuse Dean lui Harry. Tipul ăla înalt de la Viperini, care arată ca un leneş.
Harry, care jucase vâjthaţ împotriva lui Warrington, clătină din cap dezgustat.
— Nu se poate să avem un campion de la Viperini!
— Şi toţi Astropufii vorbesc despre Diggory, zise Seamus dispreţuitor. Nu m-aş fi gândit că ar fi în stare să îşi pună în pericol faţa aia „frumoasă”, aşa cum cred unii…
— Auziţi! strigă Hermione deodată.
În holul de la intrare cineva era aclamat. Se întoarseră cu toţii şi o văzură pe Angelina Johnson care intra în Marea Sală, zâmbind puţin stânjenită. O negresă înaltă, care era înaintaşă pentru echipa de vâjthaţ a Cercetaşilor. Angelina se apropie de la ei, se aşeză şi îi anunţă:
— Ei bine, am făcut-o! Tocmai m-am înscris!
— Glumeşti! zise Ron, părând impresionat.
— Înseamnă că ai deja şaptesprezece ani? întrebă Harry.
— Sigur că da. Vezi vreo barbă? zise Ron.
— A fost ziua mea săptămâna trecută, zise Angelina.
— Ei bine, mă bucur că s-a înscris cineva de la Cercetaşi, zise Hermione. Sper să câştigi, Angelina!
— Mersi, Hermione, zise Angelina, zâmbindu-i.
— Da, mai bine tu decât Băieţelu’ Frumuşel, Diggory ăla, zise Seamus, determinându-i pe câţiva Astropufi care treceau pe lângă masa lor să se uite urât la el.
— Atunci, ce facem azi? îi întrebă Ron pe Harry şi pe Hermione, când terminară de mâncat micul dejun şi plecară din Marea Sală.
— Încă nu ne-am dus să-l vizităm pe Hagrid, zise Harry.
— OK, zise Ron, atâta timp cât nu ne cere să donăm degete pentru Homarii lui…
O privire entuziasmată apăru subit pe faţa Hermionei.
— Abia acum mi-am dat seama! Încă nu l-am întrebat pe Hagrid dacă vrea să facă parte din S.P.A.S.! zise ea veselă. Mă aşteptaţi, da, până dau o fugă sus, să iau câteva insigne?
— Of, ce mă enervează! zise Ron exasperat, în timp ce Hermione urca în fugă scara de marmură.
— Hei, Ron, zise Harry deodată. Uite-o pe prietena ta… Elevii de la Beauxbatons intrau pe uşile dinspre grădină, printre ei aflându-se şi fata care îi plăcuse lui Ron. Cei strânşi în jurul Pocalului de Foc se dădură înapoi ca să-i lase să treacă, privindu-i cu entuziasm.
Madame Maxime intră în hol imediat după elevii ei şi îi alinie. Unul câte unul, elevii de la Beauxbatons trecură Linia de Vârstă şi îşi puseră bucăţile de pergament în flăcările albastre-alburii. Când ajungea în foc, fiecare nume se înroşea puţin şi scotea scântei.
— Ce crezi că o să se întâmple cu cei care nu sunt aleşi? îi şopti Ron lui Harry, în timp ce preferata lui de la Beauxbatons arunca pergamentul cu numele ei în Pocalul de Foc. Oare or să se întoarcă la şcoala lor sau or să rămână să urmărească turnirul?
— Nu ştiu, zise Harry. Stai puţin, adică… doamna Maxime rămâne ca parte din juriu, nu?
După ce se înscriseră toţi elevii de la Beauxbatons, Madame Maxime îi conduse afară din hol, spre împrejurimile castelului.
— Şi ei unde dorm? zise Ron, îndreptându-se spre uşa de la intrare, pentru a se uita după ei.
O zornăială stridentă din spatele lor anunţă reapariţia Hermionei cu cutia de insigne S.P.A.S.
— Ah, haideţi odată, grăbiţi-vă, zise Ron şi sări treptele de piatră, cu ochii pe fata cea frumoasă, care acum se afla pe la mijlocul pajiştii, alături de Madame Maxime.
Când se apropiară de cabana lui Hagrid de la marginea Pădurii Interzise, misterul locului unde dormeau cei de la Beauxbatons fu rezolvat. Trăsura gigantică, de un albastru deschis, în care veniseră era parcată la vreo două sute de metri de uşa de la intrare a lui Hagrid, iar elevii se urcau în ea. Caii înaripaţi, de mărimea elefanţilor, care trăseseră trăsura păşteau acum într-un padoc din apropiere.
Harry bătu la uşa lui Hagrid şi se auziră imediat lătrăturile zgomotoase ale lui Colţ, drept răspuns.
— Era si timpul! zise Hagrid, când dădu uşa la perete şi văzu cine era. Am crezut că aţi uitat unde locuiesc!
— Am fost foarte ocupaţi, Hag…, începu Hermione să spună, dar se opri brusc, privindu-l pe Hagrid, mută de uimire.
Hagrid purta cel mai bun costum al său (dar şi cel mai urât!), unul maro, şi o cravată ca o tablă de şah, galben cu portocaliu. Şi asta nu era totul! Îngrozitor era că încercase să-şi îmblânzească părul, folosind cantităţi enorme de răşină, iar părul îi era acum strâns la spate în două ghemotoace. Probabil că încercase să-şi facă o coadă ca a lui Bill, dar descoperise că avea mult prea mult păr. Această nouă înfăţişare nu i se potrivea deloc lui Hagrid. Pentru un moment, Hermione se uită înmărmurită la el şi apoi, hotărându-se să nu facă nici o remarcă, zise:
— Hm, păi, unde sunt Homarii cu capete explozive?
— I-am dus în grădina cu dovleci, zise Hagrid vesel. Se fac enormi, adevăraţi giganţi, cred că au deja vreo şase metri lungime! Problema e că au început să se omoare între ei…
— O, nu! Chiar aşa? zise Hermione, aruncându-i o privire cruntă lui Ron, care, uitându-se la ciudata coafură a lui Hagrid, tocmai deschisese gura ca să spună ceva în legătură cu ea.
— Da, zise Hagrid trist. Da’ e totu’ în ordine, i-am pus în cutii separate. Încă mai am vreo douăzeci.
— Da, ce ghinion, făcu Ron.
Hagrid nu îşi dădu seama că de fapt era o remarcă sarcastică.
Coliba lui Hagrid era formată dintr-o singură cameră, iar într-un colţ al ei se afla un pat gigantic, acoperit cu o plapumă de puf enormă. În faţa focului aprins, se aflau o masă şi scaune de lemn la fel de mari. Mai multe bucăţi de şuncă erau puse deasupra focului, la afumat, iar de tavan atârnau fel de fel de păsări vânate de Hagrid.
Se aşezară la masă, în timp ce Hagrid începea să pregătească ceaiul, şi în curând se cufundară în alte discuţii aprinse despre Turnirul celor trei vrăjitori. Hagrid părea să fie la fel de entuziasmat ca ei.
— Staţi să vedeţi, zise el, zâmbind. Staţi să vedeţi… Or să fie nişte chestii cum nici nu vă puteţi imagina! Prima probă… Ah, dar n-am voie să vă spun…
— Hai, Hagrid! îl rugară Harry, Ron şi Hermione, dar el clătină doar din cap, zâmbind misterios.
— Nu vreau să vă stric surpriza, zise Hagrid, însă vă asigur că o să fie spectaculos. Nu o să le fie uşor campionilor. Nu am crezut că o să trăiesc să mai văd un turnir!
Până la urmă rămaseră la masa de prânz la Hagrid, deşi nu prea se omorâră cu mâncatul… Hagrid făcuse friptură de vită, aşa cum zicea el, dar după ce Hermione descoperi o gheară mare în porţia ei, atât ei, cât şi băieţilor le pieri pofta de mâncare. Oricum, se distrară, încercând să-l convingă pe Hagrid să le spună care aveau să fie probele turnirului, făcând diverse speculaţii în legătură cu campionii care urmau să fie aleşi şi întrebându-se dacă Fred şi George mai aveau încă bărbi.
O ploaie fină începu să cadă pe la mijlocul dupăamiezei. Era foarte plăcut la gura focului, ascultând cum răpăiau picăturile la fereastră şi privindu-l pe Hagrid cum îşi cârpea şosetele şi se certa cu Hermione pe tema spiriduşilor de casă, pentru că refuzase categoric să se alăture societăţii S.P.A.S., înfiinţată de Hermione.
— Aş face ceva incorect, Hermione, zise el grav, băgând un fir gros de lână galbenă într-un ac enorm. Spiriduşii de casă trebuie să aibă grijă de oameni, asta le place, doar ştii, nu? I-ai face foarte nefericiţi dacă nu i-ai mai lăsa să lucreze şi i-ai insulta dacă i-ai plăti!