— Ah, dar Dumbly-dorrr…
— Draga mea doamnă Maxime, dacă aveţi o alternativă, aş fi încântat să o aud.
Dumbledore aşteptă, dar Madame Maxime nu vorbi, ci doar îl privi supărată. Şi nu era singura. Plesneală părea furios de-a binelea. Karkaroff era negru de supărare. Bagman însă părea de-a dreptul încântat.
— Atunci, să-i dăm drumul! zise el, frecându-şi palmele şi zâmbind către toţi. Trebuie să le dăm campionilor noştri instrucţiunile, nu? Barty, vrei să faci onorurile?
Domnul Crouch păru să se trezească dintr-un vis profund.
— Da, zise el, instrucţiunile… Da… Prima probă…
Înaintă în lumina focului. Lui Harry i se păru că domnul Crouch suferea de ceva. Avea cearcăne negre sub ochi, iar pielea lui sfrijită era albă ca varul, nu ca atunci când îl văzuse la Cupa Mondială de Vâjthaţ.
— Prima probă a fost concepută pentru a vă testa curajul, le spuse el lui Harry, Cedric, Fleur şi Krum, aşa că nu o să vă spun în ce constă. Curajul în faţa necunoscutului este o calitate importantă pentru un vrăjitor… Foarte importantă…
— Prima probă va avea loc pe douăzeci şi patru noiembrie, în faţa celorlalţi elevi şi a juriului!
— Campionilor nu li se permite să ceară sau să accepte nici un fel de ajutor din partea profesorilor lor pentru a duce la bun sfârşit probele din cadrul turnirului. Campionii vor da prima probă înarmaţi doar cu baghetele. Vor primi informaţii despre a doua probă când va lua sfârşit prima. Datorită exigenţelor turnirului, foarte epuizante şi care cer mult timp, campionii vor fi scutiţi de examenele de la sfârşitul anului.
Domnul Crouch se întoarse pentru a se uita la Dumbledore.
— Cred că asta este tot, nu-i aşa, Albus?
— Cred că da, zise Dumbledore, care îl privea oarecum îngrijorat pe domnul Crouch. Eşti sigur că nu vrei să rămâi la Hogwarts în noaptea asta, Barty?
— Nu, Dumbledore, trebuie să mă întorc la Minister, zise domnul Crouch. Momentan este o perioadă foarte aglomerată şi dificilă… L-am lăsat pe tânărul Weatherby în locul meu… este foarte plin de zel… Puţin cam prea mult, dacă stau să mă gândesc bine…
— Măcar vino şi bea ceva cu noi! zise Dumbledore.
— Haide, Barty, eu rămân! zise Bagman vesel. Tot ce se întâmplă acum la Hogwarts, mă înţelegi, este mult mai palpitant ca la birou!
— Nu cred, Ludo, zise Crouch, afişând iar nerăbdarea sa obişnuită.
— Profesore Karkaroff, Madame Maxime, un păhărel înainte de culcare? întrebă Dumbledore.
Dar Madame Maxime îşi pusese deja braţul în jurul umerilor lui Fleur şi o conducea încet afară din cameră. Harry le auzi pe amândouă vorbind foarte repede în franceză, când intrară în Marea Sală. Karkaroff îi făcu semn lui Krum şi ieşiră şi ei, însă în tăcere.
— Harry, Cedric, vă sugerez să vă duceţi la culcare, zise Dumbledore, zâmbindu-le amândurora. Sunt sigur că Cercetaşii şi Astropufii vă aşteaptă ca să vă sărbătorească şi ar fi păcat să îi privaţi de acest motiv excelent de a face tam-tam şi de distracţie!
Harry se uită la Cedric, care aprobă din cap, şi plecară împreună.
Marea Sală era acum părăsită. Lumânările arseseră aproape până la capăt, dând zâmbetelor dovlecilor un aer sinistru, tremurător.
— Deci, zise Cedric, zâmbind uşor, concurăm unul împotriva celuilalt!
— Presupun că da, zise Harry.
Nu se putea concentra, nu ştia ce să spună. Interiorul capului său parcă ar fi fost inundat de haos, ca şi cum cineva îi răscolise creierul.
— Spune-mi… totuşi, începu Cedric, când ajunseră în holul de la intrare, luminat acum de torţe în absenţa Pocalului de Foc, cum ai reuşit să te înscrii?
— Nu m-am înscris, zise Harry, uitându-se în sus la el. Nu eu m-am înscris, crede-mă!
— Ah… bine, zise Cedric, dar Harry îşi dădu seama că nu îl credea. Atunci… pe curând!
În loc să urce scara de marmură, Cedric intră pe o uşă din dreapta. Harry rămase ascultându-l cum cobora treptele de piatră, după care începu să urce încet treptele de marmură.
Avea să-l creadă şi altcineva, în afară de Ron şi de Hermione, sau or să creadă cu toţii că se înscrisese el însuşi la turnir? Şi totuşi, cum putea să creadă cineva un asemenea lucru, când concura cu nişte vrăjitori care aveau trei ani în plus faţă de el de educaţie în ale magiei, când avea de înfruntat nişte probe care nu numai că păreau foarte periculoase, dar aveau să fie îndeplinite în faţa a sute de oameni? Da, se gândise şi el la asta… Visase la asta… sigur… însă nu se gândise niciodată cu adevărat să se înscrie…
Dar altcineva se gândise… altcineva dorise ca el să concureze în turnir şi avusese grijă să nu rateze înscrierea. De ce? Ca să-i facă o favoare? Nu prea îi venea să creadă…
Ca să îl facă de râs? Ei bine, existau toate şansele să i se îndeplinească dorinţa acelui necunoscut…
Sau ca să îl omoare? Oare Moody era paranoic, ca de obicei? Dacă îi jucase cineva doar o festă nevinovată, punându-i numele în pocal? Oare exista cineva care să vrea să îl vadă mort?
Harry răspunse instantaneu la întrebarea asta. Da, exista cineva care vroia să-l vadă mort încă de când avea un an… Cap-de-Mort, Lordul Întunericului. Dar cum ar fi putut să facă acesta ca numele lui Harry să ajungă în Pocalul de Foc? Doar se presupunea că era departe, într-o ţară necunoscută, ascunzându-se, singur, fără prieteni, vulnerabil şi lipsit de puteri…
Şi totuşi, în visul pe care îl avusese, chiar înainte să se trezească şi să îl doară cicatricea, Cap-de-Mort nu era singur… Vorbea cu Şobo, plănuind moartea lui Harry…
Harry avu un şoc când se trezi că ajunsese deja în faţa doamnei grase din tablou. Nu ştia cum ajunsese acolo… Mai mult, fu surprins să vadă că nu era singură în tablou. Vrăjitoarea uscată care sărise în tabloul vecinului ei, când Harry se alăturase campionilor la parter, stătea acum lângă doamna grasă şi îl privea cu un aer superior. Probabil că sărise din tablou în tablou pe toată casa scărilor, numai ca să ajungă înaintea lui. Şi ea, şi doamna grasă se uitau la el cu mare interes.
— Ca să vezi, zise doamna grasă, Violeta tocmai mi-a povestit totul. Deci, cine tocmai a fost ales drept campion al şcolii?
— Aiureli! zise Harry monoton.
— Ba aşa e! zise vrăjitoarea palidă şi uscăţivă, indignată la culme.
— Nu, nu, Vi, asta e parola, zise doamna grasă, liniştind-o, şi îi dădu drumul lui Harry în camera de zi a Cercetaşilor.
Zgomotul exploziv care răzbătu din cameră când se deschise portretul aproape că îl dezechilibră pe Harry. Se trezi apoi tras în camera de zi de vreo douăzeci şi patru de mâini şi se trezi în faţa întregii Case a Cercetaşilor, care strigau, aplaudau şi fluierau înnebuniţi.
— Ar fi trebuit să ne spui şi nouă că te-ai înscris! zbieră Fred, care părea puţin supărat, dar şi impresionat la culme.
— Extraordinar! Cum ai reuşit să scapi de barbă? strigă şi George.
— Nu am făcut nimic, zise Harry. Nu ştiu cum am…
Însă Angelina tăbărî imediat pe el.
— Ah, dacă nu a fost să fiu eu, măcar e cineva de la Cercetaşi…
— O să poţi să-ţi iei revanşa faţă de Diggory pentru ultimul meci de vâjthaţ, Harry! zise Katie Bell, o altă înaintaşă a Cercetaşilor.
— Avem mâncare, Harry, vino şi ia şi tu!
— Nu mi-e foame, sunt sătul de la serbare…
Dar nimeni nu vru să audă că nu îi era foame. Nimeni nu vroia să creadă că nu se înscrisese în turnir. Nimeni nu observă că nici măcar nu avea chef să sărbătorească… Lee Jordan scoase la lumină un steag cu emblema Cercetaşilor şi insistă să îl lege în jurul lui Harry ca pe o pelerină. Harry nu putu să scape. Ori de câte ori încerca să se refugieze pe scara către dormitoarele băieţilor, mulţimea din jurul lui îl înconjura, forţându-l să mai bea o Berezero, punându-i în mâini cartofi prăjiţi şi alune… Toată lumea vroia să ştie cum reuşise, cum izbutise să treacă de Linia de Vârstă a lui Dumbledore şi cum îşi pusese numele în Pocal…