— Nu am făcut nimic, repetă el, nu ştiu cum s-a întâmplat…
Dar, având în vedere cât de atenţi erau cu toţii, ar fi putut foarte bine nici să nu se obosească să răspundă.
— Sunt obosit! strigă el într-un târziu, după aproape o jumătate de oră. Nu, zău aşa, George, mă duc să mă culc…
Cel mai mult vroia să-i găsească pe Ron şi pe Hermione, adică nişte oameni întregi la cap, dar nici unul dintre ei nu era în camera de zi. Insistând că trebuia să doarmă şi aproape strivindu-i pe micuţii fraţi Creevey când încercară să-l oprească la capătul scărilor, Harry reuşi să scape de toţi şi urcă până la dormitorul său cât putu de repede.
Spre bucuria lui, îl găsi pe Ron întins în patul lui în dormitorul gol, de altfel, îmbrăcat complet. Ridică privirea când Harry trânti uşa după el.
— Unde ai fost? îl întrebă Harry.
— A, bună, răspunse Ron fără chef.
Zâmbea, dar nu ca de obicei. Harry îşi dădu seama dintr-o dată că încă mai purta steagul roşu al Cercetaşilor pe care i-l legase Lee în jurul umerilor. Încercă să şi-l dea jos, dar era legat foarte strâns. Ron rămase pe pat fără să se mişte, privindu-l pe Harry cum se lupta să dea jos steagul.
— Ei bine, zise Ron, când Harry îşi scoase în sfârşit steagul şi îl aruncă într-un colţ. Felicitări…
— Cum adică, felicitări? zise Harry, uitându-se la Ron. Zâmbetul lui Ron anunţa ceva rău, fără nici o îndoială.
Era mai mult o grimasă.
— Bravo, nu a mai trecut nimeni altcineva de Linia de Vârstă, zise Ron. Nici măcar Fred şi George. Ce ai folosit, Pelerina Fermecată?
— Pelerina nu m-ar fi trecut peste linia aia, oricât de fermecată ar fi fost, zise Harry încet.
— A, da, zise Ron. M-am gândit că mi-ai fi spus dacă ai fi folosit Pelerina… Pentru că ne-ar fi acoperit pe amândoi, nu? Dar ai găsit o altă metodă, nu?
— Ascultă-mă, exclamă Harry, nu mi-am pus eu numele în Pocal. Trebuie să o fi făcut altcineva!
Ron ridică sprâncenele.
— Şi de ce ar fi făcut asta?
— Nu ştiu, zise Harry.
I se păru prea melodramatic să spună „ca să mă omoare”. Sprâncenele lui Ron se ridicară atât de tare, încât erau în pericol de a se pierde prin păr.
— E în ordine, dar cred că mie poţi să-mi spui adevărul, zise el. Dacă nu vrei să ştie alţii, OK, dar nu ştiu de ce te oboseşti să mă minţi, doar nu ţi-a făcut nimeni nimic, nu? Prietena doamnei grase din tablou, Violeta aia, ne-a povestit deja totul. Dumbledore te lasă să concurezi. O mie de galeoni premiul, nu? Şi nici nu trebuie să dai examenele de la sfârşitul de an!
— Nu mi-am pus eu numele în Pocalul ăla! zise Harry, începând să se enerveze.
— Da, OK, zise Ron pe acelaşi ton sceptic, la fel ca al lui Cedric. Dar ai zis azi-dimineaţă că te-ai fi înscris noaptea şi nu te-ar fi văzut nimeni… Nu sunt prost, să ştii.
— Dar te prefaci foarte bine! se răsti Harry la el.
— Zău? făcu Ron şi acum nu mai zâmbea deloc, nici forţat, nici condescendent. Probabil că vrei să te culci, Harry, presupun că mâine trebuie să fii la vreo şedinţă foto sau la ceva de genul ăsta…
Îşi trase draperiile de la patul său, lăsându-l pe Harry să stea acolo, lângă uşă, cu ochii la draperiile de catifea roşu-închis, care se ascundeau pe unul dintre puţinii oameni de care fusese sigur că îl va crede.
Capitolul XVIII
EVALUAREA BAGHETELOR
Când se trezi duminică dimineaţa, lui Harry îi trebuiră câteva minute bune ca să îşi amintească de ce era atât de nefericit şi îngrijorat. Apoi amintirea nopţii trecute se pogorî asupra lui. Se ridică în capul oaselor şi trase draperiile de la pat, intenţionând să îl abordeze pe Ron şi să îl oblige să îl creadă, dar descoperi că patul lui Ron era gol. Era clar că se dusese să ia micul dejun fără să îl mai aştepte şi pe el.
Harry se îmbrăcă şi coborî scara în spirală către camera de zi. Cum apăru, cei care terminaseră de luat micul dejun începură iar să-l aplaude frenetic. Ideea de a se duce în Marea Sală şi de a da cu ochii de restul Cercetaşilor nu îi surâdea deloc, ştiind că toţi îl tratau ca pe un fel de erou, însă avea de ales între a merge acolo sau a rămâne pe loc, riscând să fie încolţit de fraţii Creevey, care îi făceau semne disperate că doreau să vină lângă ei. Se duse resemnat către portret, spuse parola, ieşi prin el şi se trezi faţă în faţă cu Hermione.
— Bună, zise ea, dându-i nişte felii de pâine prăjită, pe care i le adusese într-un şerveţel. Ţi-am adus să mănânci ceva… Vrei să ne plimbăm?
— O idee foarte bună, zise Harry, fiindu-i recunoscător.
Coborâră, traversară holul de la intrare în grabă, fără să se uite spre Marea Sală, şi în curând se treziră traversând pajiştea către lac, unde era ancorată corabia celor de la Durmstrang, care se reflecta ca o pată neagră pe apa liniştită. Era o dimineaţă răcoroasă şi cei doi continuară să meargă, ronţăindu-şi feliile de pâine prăjită, în timp ce Harry îi povesti Hermionei exact ce se întâmplase după ce se ridicase de la masa Cercetaşilor noaptea trecută. Spre bucuria lui, Hermione îi acceptă povestea fără să se îndoiască de fel.
— Păi, fireşte că ştiam că nu te-ai înscris tu singur, zise ea, după ce el terminase de povestit despre scena de lângă Marea Sală. Să fi văzut expresia de pe faţa ta când ţi-a citit Dumbledore numele! Dar întrebarea rămâne: cine ţi-a pus numele în Pocal? Pentru că Moody are dreptate, Harry… Nu cred că ar fi putut să o facă un elev… Nu ar fi reuşit niciodată să păcălească Pocalul sau să treacă peste linia lui Dumble…
— L-ai văzut pe Ron? o întrerupse Harry.
Hermione ezită.
— Păi… da… Era la micul dejun, zise ea.
— Încă mai crede că eu m-am înscris?
— Păi… nu, nu cred… nu chiar, zise Hermione nesigură.
— Cum adică, nu chiar?
— O, Harry, nu e evident? zise Hermione disperată. E gelos!
— Gelos? zise Harry, nevenindu-i să creadă. Gelos pe ce? I-ar plăcea să se facă de râs în faţa întregii şcoli, cum o să mă fac eu?
— Păi, vezi tu, îi explică Hermione răbdătoare, tu eşti cel care primeşte mereu toată atenţia. Ştiu că nu e vina ta, adăugă ea repede, văzând că Harry vroia să deschidă gura supărat, ştiu că nu eşti tu cel care o cere… dar… Ei bine, doar ştii că Ron are atâţia fraţi cu care trebuie să concureze acasă, iar tu, cel mai bun prieten al lui, eşti şi tu celebru… El e întotdeauna dat la o parte când apari tu şi acceptă, fără să se plângă, dar cred că asta a fost picătura care a umplut paharul…
— Minunat, zise Harry amărât. Splendid! Transmite-i din partea mea că aş fi încântat să facem schimb de locuri, oricând ar vrea. Spune-i că îi cedez cu plăcere toate privirile alea curioase care îmi examinează fruntea cu insistenţă, oriunde mă duc…
— Nu îi spun nimic, zise Hermione scurt. Spune-i tu însuţi, este singurul mod ca să lămuriţi toată povestea asta.