— Nu ştii cine te-a înscris, nu-i aşa, Harry?
— Atunci, mă crezi că nu am fost eu? întrebă Harry, mascându-şi cu dificultate bucuria enormă pe care o simţi la auzul cuvintelor lui Hagrid.
— Sigur că da, mormăi Hagrid. Dacă zici că nu ai fost tu, eu cred… Te crede şi Dumbledore, te cred şi alţii.
— Chiar aş vrea să ştiu cine a fost, zise Harry cu amărăciune. Amândoi se uitară spre pajişte. Elevii erau împrăştiaţi în toate părţile şi aveau cu toţii mari probleme. Homarii ajunseseră la peste şase metri lungime şi erau extrem de puternici. Nu mai erau fără carapace şi incolori, ci le crescuse un fel de platoşă groasă, gri şi lucioasă. Arătau ca o combinaţie între nişte scorpioni gigantici şi nişte crabi alungiţi, însă tot nu aveau capete sau ochii vizibili. Deveniseră extraordinar de puternici şi foarte greu de controlat.
— Par să se distreze, nu? zise Hagrid vesel.
Harry presupuse că se referea la Homari, pentru că era evident că nu la colegii lui. Din când în când, un „Bum” puternic anunţa o nouă explozie a unui capăt de Homar, făcându-l să ţâşnească la câţiva metri în faţă şi mai mulţi dintre cei care îi duceau în lesă erau târâţi pe burtă, chinuindu-se cu disperare să se ridice.
— Ah, nu ştiu, Harry, oftă Hagrid deodată, uitându-se la el îngrijorat. Campionul şcolii… Se pare că numai ţie ţi se întâmplă toate alea, nu-i aşa?
Harry nu răspunse. Da, într-adevăr, se părea că lui i se întâmplau toate… Cel puţin aşa îi spusese şi Hermione când se plimbaseră pe malul lacului şi, după părerea ei acesta era motivul pentru care Ron nu mai vorbea cu el…
Următoarele câteva zile se dovediră dintre cele mai groaznice petrecute de Harry la Hogwarts. Nu se mai simţise aşa decât în anul II, când aproape toată şcoala îl suspecta că îi atacase pe unii dintre colegi. Dar atunci Ron fusese de partea lui.
Se gândea că ar fi putut să suporte comportamentul tuturor celorlalţi, dacă l-ar fi avut pe Ron de partea lui, însă nu avea de gând să facă nimic ca să îl convingă, dacă Ron nu vroia. Acum era singur, fiind antipatizat din toate părţile.
Îi înţelegea pe Astropufi, chiar dacă nu era de acord: ei îşi sprijineau propriul campion. Din partea Viperinilor nu se aştepta decât la insulte răutăcioase. Era foarte nepopular printre ei şi aşa fusese mereu, având în vedere că îi ajutase pe Cercetaşi să îi bată atât de des la vâjthaţ. Dar sperase că cei de la Ochi-de-Şoim ar fi putut să-l sprijine, aşa cum făceau cu Cedric. Se înşelase însă. Majoritatea celor de la Ochi-de-Şoim păreau să creadă că îşi dorea cu disperare să iasă şi mai mult în evidenţă, păcălind Pocalul să-i accepte numele.
Şi apoi, mai era şi faptul că Cedric părea mult mai campion decât el. Extraordinar de chipeş, cu nasul drept, păr negru şi ochi albaştri-gri. Era greu de spus cine era mai admirat, Cedric sau Viktor Krum. Harry le văzu exact pe fetele din anul VI care îşi doriseră atât de mult autograful lui Krum, implorându-l acum pe Cedric să le dea un autograf pe ghiozdane.
Între timp, nu primise nici un răspuns de la Sirius. Hedwig refuza să se mai apropie de el, profesoara Trelawney îi prezicea moartea, mult mai convinsă decât de obicei, şi avu probleme serioase cu Farmecele de Chemare, la ora profesorului Flitwick, încât primi teme în plus… Singurul din clasă, în afară de Neville, desigur…
— Nu e chiar atât de greu, Harry, încercă Hermione să-l consoleze, când părăsiră clasa lui Flitwick — ea făcuse obiectele să zboare prin cameră toată ora, atrăgându-le către ea, de parcă ar fi fost un magnet ciudat pentru bureţii de şters tabla, coşurile de gunoi şi Lunascopuri. Probabil că nu te-ai concentrat cum trebuie…
— Din ce cauză, oare? întrebă Harry sumbru, în timp ce Cedric Diggory trecea pe lângă ei, înconjurat de un grup mare de fete care suspinau de mama-focului.
Fetele se uitară la Harry, de parcă ar fi fost un Homar cu capete explozive, deosebit de mare.
— Cu toate astea… Eh, s-o lăsăm baltă, nu? Ne aşteaptă două ore de „Poţiuni” în după-amiaza asta…
Cele două ore de „Poţiuni” fură o experienţă îngrozitoare, dar în ultimul timp totul fusese un şir nesfârşit de torturi. Să fii închis într-o clasă timp de o oră şi jumătate cu Plesneală şi Viperinii, toţi părând hotărâţi să îl pedepsească pe Harry cât mai sever cu putinţă pentru că îndrăznise să devină unul dintre campionii şcolii era cel mai neplăcut lucru pe care şi-l putea imagina Harry. Reuşise să treacă peste o vineri, cu Hermione alături de el, care îi şoptea neîncetat: „Ignoră-i! Ignoră-i, Harry!” Era convins că şi în vinerea aceea va fi la fel ca de obicei.
Când, după prânz, el şi Hermione ajunseră în faţa clasei lui Plesneală, îi găsiră pe Viperini aşteptând afară, fiecare dintre ei purtând o insignă mare în piept. Pentru o clipă, Harry crezu că erau insigne S.P.A.S., dar apoi văzu că aveau acelaşi mesaj, scris cu litere roşii, care străluceau în coridorul slab luminat:
— Îţi plac, Potter? zise Reacredinţă cu glas tare, când se apropie Harry. Şi mai fac ceva… Uite!
Îşi apăsă insigna şi mesajul de pe ea dispăru, pentru a fi înlocuit de un altul, care era verde şi luminos:
Viperinii râseră în hohote şi îşi apăsară insignele cu toţii, până când mesajul HUO, RUŞINE, POTTER! ajunse să strălucească peste tot în jurul lui Harry. Simţi cum i se urcă sângele la cap.
— Vai, foarte amuzant, n-am ce zice, îi spuse Hermione sarcastic lui Pansy Parkinson şi şlehtei de fete de la Viperini, care râdeau mai tare ca toţi ceilalţi, foarte inteligent!
Ron stătea rezemat de perete, alături de Dean şi Seamus. Nu râdea, dar nici nu îi lua apărarea lui Harry.
— Vrei una, Granger? zise Reacredinţă, întinzându-i o insignă Hermionei. Am o grămadă. Dar vezi să nu-mi atingi mâna. Tocmai m-am spălat, ştii, şi nu vreau să mă murdărească un Sânge-mâl…
O parte din mânia pe care o adunase Harry de zile întregi parcă sparse un baraj în pieptul lui. Îşi luă bagheta, fără să-şi dea seama ce face. Cei din jurul lui se dădură la o parte, lipindu-se de pereţi.
— Harry! îl avertiză Hermione.
— Hai, Potter, zise Reacredinţă încet, scoţând şi el bagheta. Moody nu mai e aici ca să te apere… Fă-o, dacă ai curaj!
Pentru o fracţiune de secundă se uitară unul în ochii celuilalt şi pe urmă, exact în acelaşi timp, acţionară amândoi.
— Furunculus! strigă Harry.
— Densaugeo! ţipă Reacredinţă.
Din baghetele lor ţâşniră scântei care se întâlniră în aer şi ricoşară. Cele de la bagheta lui Harry îl lovi în faţă pe Goyle, iar ale lui Reacredinţă o nimeriră pe Hermione. Goyle răcni şi îşi duse mâinile la nasul din care ţâşneau nişte coşuri enorme şi oribile. Hermione, ţipând speriată, avea mâinile la gură.
— Hermione! strigă Ron şi se duse să vadă ce păţise. Harry se întoarse şi îl văzu pe Ron dând la o parte mâna Hermionei. Nu era o privelişte frumoasă. Dinţii ei din faţă — deja mai mari decât trebuia — creşteau acum într-un ritm alarmant. Semăna din ce în ce mai bine cu un castor, cu cât i se lungeau dinţii mai tare. Trecuseră deja de buza ei de jos, către bărbie… Îngrozită, Hermione îi atinse şi scoase un ţipăt sfâşietor.
— Ce e cu hărmălaia asta? zise o voce înceată, ameninţătoare.
Venise Plesneală.