Viperinii se îngrămădiră să îi explice. Plesneală îndreptă un deget lung şi galben către Reacredinţă şi spuse:
— Explică-mi tu!
— Potter m-a atacat, domnule…
— Ne-am atacat unul pe altul în acelaşi timp! strigă Harry.
— Şi l-a nimerit pe Goyle… Vedeţi şi dumneavoastră…
Plesneală îl examină pe Goyle, a cărui faţă semăna acum cu imaginile care ar fi putut ilustra o carte cu ciuperci otrăvitoare.
— La spital, Goyle, zise Plesneală calm.
— Iar Reacredinţă a lovit-o pe Hermione! zise Ron. Uitaţi!
Şi o forţă pe Hermione să-i arate dinţii lui Plesneală. Se străduia din răsputeri să-i ascundă cu mâinile, deşi era greu pentru că îi trecuseră şi de baza gâtului. Pansy Parkinson şi celelalte fete Viperine chicoteau şi mai tare, arătând cu degetul către Hermione, pe la spatele lui Plesneală. Plesneală se uită rece la Hermione şi apoi spuse:
— Eu nu văd nici o diferenţă!
Hermione gemu, iar ochii i se umplură de lacrimi. Se întoarse pe călcâie şi fugi cât putu de repede până la capătul coridorului, dispărând după colţ.
Din fericire, şi Harry, şi Ron începură să strige amândoi la Plesneală în acelaşi timp. Din fericire, fiindcă vocile lor răsunară atât de tare în coridorul de piatră, încât, în hărmălaia aceea confuză, lui Plesneală îi fu imposibil să audă exact ce ziceau cei doi despre el. Înţelese însă prea bine… esenţa.
— Să vedem, zise el pe un ton mieros. Iau cincizeci de puncte de la Cercetaşi şi le dau ore suplimentare lui Potter şi lui Weasley. Acum intraţi, dacă nu vreţi ore în plus o săptămână întreagă!
Harry clocotea de mânie. Nedreptatea strigătoare la cer îl făcea să vrea să-l blesteme pe Plesneală şi să-l transforme în o mie de bucăţi slinoase. Trecu pe lângă Plesneală şi se aşeză împreună cu Ron în spatele clasei, aruncându-şi ghiozdanul pe masă. Şi Ron tremura de furie… Pentru o clipă, totul părea să fi revenit la normal între ei, dar imediat Ron se mută şi se aşeză alături de Dean şi Seamus, lăsându-l pe Harry singur la masă. De partea cealaltă a clasei, Reacredinţă se întoarse cu spatele la Plesneală, îşi apăsă insigna rânjind, şi mesajul HUO, RUŞINE, POTTER! apăru în toată clasa.
Harry stătea şi se uita la Plesneală, imaginându-şi cum i se întâmplau acestuia tot felul de lucruri… Ah, dacă ar fi ştiut cum să arunce blestemul Cruciatus… L-ar fi trântit pe Plesneală pe spate, ca pe păianjenul acela care se zbătea neputincios…
— Antidoturile! zise Plesneală, privindu-i pe toţi, iar ochii săi negri şi reci îi scânteiară cu răutate. Trebuia să vă fi pregătit cu toţii reţetele până acum! Vreau să le preparaţi cu grijă şi apoi vom alege pe cineva pe care să testăm unul dintre ele…
Ochii lui Plesneală se întâlniră cu ai lui Harry şi băiatul ştiu imediat ce îl aşteptă. Plesneală vroia să îl otrăvească. Harry îşi imagină cum lua ceaunul, ajungând în faţa clasei din câteva sărituri şi vărsându-l în capul slinos al lui Plesneală…
Ciocănitul de la uşa clasei îi schimbă însă gândurile.
Era Colin Creevey, care intră încet în clasă, zâmbindu-i lui Harry şi ducându-se apoi spre catedra lui Plesneală.
— Da? întrebă Plesneală, tăios.
— Vă rog, domnule, am venit să-l duc pe Harry Potter sus…
Plesneală se uită de sus în jos la Colin, al cărui zâmbet pieri brusc de pe faţa lui entuziasmată.
— Potter mai are o oră de „Poţiuni”, zise Plesneală rece. O să vină sus la sfârşitul orelor.
Colin se înroşi.
— Domnule… dar, domnule, domnul Bagman are nevoie de el, zise Colin neliniştit. Toţi campionii trebuie să meargă, cred că vor să le facă poze…
Harry ar fi dat orice ca să-l oprească pe Colin să pronunţe ultimele cuvinte. Îi aruncă o privire lui Ron, dar acesta se uita foarte atent la tavan.
— Foarte bine, se răsti Plesneală. Potter, lasă-ţi aici lucrurile, vreau să te întorci mai târziu ca să-ţi testez antidotul!
— Vă rog, domnule, trebuie să-şi ia lucrurile cu el, chiţăi Colin. Toţi campionii…
— Foarte bine! zise Plesneală. Potter, ia-ţi ghiozdanul şi dispari din ochii mei!
Harry îşi aruncă ghiozdanul pe umăr, se ridică şi se îndreptă către uşă. Când trecu pe lângă băncile Viperinilor, mesajul HUO, RUŞINE, POTTER! lumină iar din toate direcţiile.
— Este extraordinar, Harry, nu? zise Colin, începând să vorbească imediat ce Harry închise uşa clasei în urma lui. Nu-i aşa? Să fii campion, ce grozav!
— Da, extraordinar, mormăi Harry, când urcară treptele către holul de la intrare. Pentru ce vor poze, Colin?
— Pentru Profetul zilei, cred!
— Minunat, zise Harry posomorându-se, exact asta îmi lipsea… Şi mai multă publicitate!
— Mult noroc! zise Colin, lăsându-l în faţa încăperii la care trebuia să îl conducă.
Harry bătu la uşă şi intră. Era o clasă destul de mică, în care majoritatea băncilor fuseseră date la o parte, lăsând un spaţiu mare în mijloc. Trei dintre ele fuseseră însă puse cap la cap în faţa tablei şi acoperite cu catifea. În spatele băncilor se aflau cinci scaune, iar Ludo Bagman stătea pe unul dintre ele, vorbind cu o vrăjitoare pe care Harry nu o mai văzuse până atunci, îmbrăcată în haine purpurii.
Viktor Krum stătea morocănos, ca de obicei, într-un colţ şi nu vorbea cu nimeni. Cedric şi Fleur discutau între ei. Fleur părea mult mai fericită decât o văzuse Harry până atunci. Îşi tot dădea capul pe spate pentru ca părul ei lung, blond-argintiu, să strălucească şi mai mult în lumină. Un bărbat burtos, cu un aparat mare de fotografiat care fumega uşor, o privea pe Fleur cu coada ochiului.
De cum îl zări pe Harry, Bagman se ridică repede şi veni la el.
— Ah, uite-l! Campionul numărul patru! Vino, Harry, vino… Nu-ţi face griji, nu este decât ceremonia evaluării baghetelor, ceilalţi membri ai juriului vor sosi şi ei imediat…
— Evaluarea baghetelor? repetă Harry neliniştit.
— Trebuie să verificăm dacă vă funcţionează bine baghetele, ca să nu fie probleme, ştii, având în vedere că ele sunt cele mai importante accesorii în probele care vă aşteaptă, zise Bagman. Expertul e sus, cu Dumbledore. Şi o să fie şi o mică şedinţă foto. Dânsa e Rita Skeeter, adăugă el, arătând către vrăjitoarea în robă purpurie, o să scrie un mic articol despre turnir pentru Profetul zilei…
— Poate nu chiar atât de mic, Ludo, zise Rita Skeeter, cu ochii pe Harry.
Avea părul coafat în zeci de bucle elaborate şi ciudat de rigide, care contrastau cu chipul ei cu maxilare mari. Purta ochelari a căror ramă avea pietre preţioase incrustate în ea. Degetele groase cu care îşi ţinea geanta din piele de crocodil se terminau cu nişte unghii foarte lungi, date cu ojă roşie.
— Oare aş putea să discut puţin cu Harry înainte să începem? îl întrebă ea pe Bagman, nedezlipindu-şi ochii de la Harry. Cel mai tânăr campion, ştii tu… Aşa, ca să mai colorez un pic articolul!
— Sigur că da! strigă Bagman. Asta în cazul în care şi Harry e de acord…
— Păi, făcu Harry.
— Minunat, zise Rita Skeeter şi într-o clipă degetele ei cu gheare roşii îi înşfăcară braţul lui Harry cu o putere surprinzătoare.
Rita îl scoase iar din cameră şi deschise o uşă din apropiere.
— Acolo e multă gălăgie, zise ea. Să vedem… A, da, aici e foarte bine.
Era o debara de mături. Harry se uită la ea.
— Haide, dragul meu, intră… Bravo! Minunat! zise Rita Skeeter iar, aşezându-se pe o găleată răsturnată şi împingându-l pe Harry pe o cutie de carton.