Închise uşa şi rămaseră în întuneric. Deschise geanta din piele de crocodil şi scoase câteva lumânări pe care le aprinse cu un gest de baghetă şi le plasă în aer prin magie, ca să se poată vedea unul pe altul.
— N-o să te superi, Harry, dacă folosesc Pana pentru Citate Rapide, nu-i aşa? În felul acesta, pot să vorbesc cu tine în mod normal…
— Poftim? zise Harry.
Zâmbetul Ritei Skeeter se lărgi şi Harry numără fără nici un efort trei dinţi de aur. Rita băgă iar mâna în geanta ei de crocodil şi scoase o pană lungă, verde-prăzulie, şi un sul de pergament pe care îl întinse pe o cutie de Scoate-Pete. Înmuie vârful penei în gură, după care o puse drept pe pergament, unde rămase în echilibru, tremurând uşor.
— Probă… Mă numesc Rita Skeeter, reporter pentru Profetul zilei.
Harry se uită la pană. Imediat după ce vorbise Rita Skeeter, pana verde începuse să scrie rapid pe pergament:
Atrăgătoarea blondă Rita Skeeter, de patruzeci şi trei de ani, a cărei pană nemiloasă a distrus atâtea reputaţii…
— Minunat, zise Rita Skeeter pentru a treia oară, rupse partea de sus a pergamentului, o mototoli şi o puse în geantă.
Se aplecă apoi spre Harry şi zise:
— Aşadar, Harry, ce te-a făcut să te înscrii în Turnirul celor trei vrăjitori?
— Păi, începu Harry, însă fu întrerupt de pană.
Deşi nu zicea nici un cuvânt, pana scria în viteză pe pergament şi, în graba ei nebună, Harry reuşi să desluşească o propoziţie nouă:
O cicatrice groaznică, amintire a trecutului tragic, desfigurează chipul lui Harry Potter, de altfel fermecător. Ochii săi verzi…
— Ignoră pana, Harry, îl repezi Rita Skeeter.
Nedumerit, Harry se uită la ea.
— Răspunde-mi, Harry, de ce te-ai hotărât să te înscrii în turnir?
— Nu m-am înscris eu, zise Harry. Nu ştiu cum mi-a ajuns numele în Pocalul de Foc. Nu mi l-am pus eu acolo!
Rita Skeeter ridică o sprânceană îngroşată mult cu creionul dermatograf.
— Zău aşa, Harry, nu trebuie să-ţi fie teamă că vei avea probleme. Ştim cu toţii că de fapt nu ar fi trebuit să te înscrii. Dar nu-ţi face griji pentru asta. Cititorilor noştri le plac rebelii.
— Dar nu m-am înscris, repetă Harry. Nu ştiu cine…
— Ce părere ai despre probele care te aşteaptă? zise Rita Skeeter. Eşti emoţionat? Speriat?
— Nu m-am gândit… Neliniştit, cred, zise Harry, al cărui stomac se crispă involuntar.
— În trecut au murit mulţi campioni, ştii, nu? zise Rita Skeeter vioaie. Te-ai gândit la asta?
— Păi… am înţeles că anul acesta va fi mult mai bine organizat, zise Harry.
Pana umplea pergamentul dintre ei, mişcându-se pe el de parcă ar fi patinat.
— Desigur, tu ai mai fost faţă în faţă cu moartea şi înainte, nu-i aşa? îl întrebă Rita Skeeter, privindu-l cu atenţie. Cum crezi că te-a afectat?
— Păi, zise Harry iar.
— Crezi că traumele din trecutul tău te-au făcut să-ţi doreşti atât de mult să ieşi în evidenţă? Să urmezi calea pe care ţi-a deschis-o numele? Crezi că ai fost tentat să te înscrii în Turnirul celor trei vrăjitori pentru că…
— Nu m-am înscris eu, zise Harry, începând să se enerveze.
— Îţi mai ţii minte părinţii? zise Rita Skeeter, acoperindu-i vocea.
— Nu, zise Harry.
— Cum crezi că s-ar simţi ei dacă ar şti că vei concura în Turnirul celor trei vrăjitori? Mândri? Îngrijoraţi? Supăraţi? De data asta, Harry îşi ieşi cu adevărat din pepeni. De unde era să ştie ce ar fi simţit părinţii lui, dacă ar fi fost în viaţă? Îşi dădea seama că Rita Skeeter îl privea cu mare atenţie. Încruntându-se, îi evită privirea şi citi cuvintele pe care tocmai le scrisese pana.
Lacrimile au umplut imediat ochii aceia verzi şi strălucitori, când discuţia noastră ajuns la părinţii pe care abia dacă şi-i mai aminteşte.
— NU am lacrimi în ochi! strigă Harry.
Înainte ca Rita Skeeter să mai poată spune un cuvânt, uşa debaralei de mături se deschise. Harry se uită, clipind în lumina orbitoare. Albus Dumbledore stătea în prag, privindu-i pe amândoi cum stăteau înghesuiţi în debara.
— Dumbledore! strigă Rita Skeeter, părând cât se poate de încântată, dar Harry observă că pana şi pergamentul ei dispăruseră de pe cutia de Scoate-Pete şi degetele cu gheare roşii ale Ritei închideau în grabă geanta din piele de crocodil. Ce mai faci? zise ea, ridicându-se şi întinzându-i o mână mare şi bărbătească lui Dumbledore. Sper că ai citit articolul meu din vară despre Conferinţa Confederaţiei Internaţionale a Vrăjitorilor, nu?
— Fermecător de nemiloasă, zise Dumbledore, cu ochii scânteindu-i ironic. Mi-a plăcut în special descrierea mea drept un „smintit demodat”…
Rita Skeeter nu păru deloc afectată.
— Nu vroiam decât să arăt că unele dintre ideile tale sunt de modă veche, Dumbledore, şi că mulţi vrăjitori…
— Mi-ar face mare plăcere să aud ce motivaţie ai, dincolo de josnicia de care ai dat dovadă, Rita, zise Dumbledore, făcând o plecăciune şi zâmbindu-i politicos, dar mă tem că vom fi nevoiţi să discutăm despre asta mai târziu. Trebuie să înceapă evaluarea baghetelor şi nu poate avea loc dacă unul dintre campioni este ascuns într-o debara de mături.
Foarte fericit să scape de Rita Skeeter, Harry se întoarse repede în clasa în care îl adusese Colin. Ceilalţi trei campioni stăteau pe scaunele de lângă uşă. Harry se aşeză repede lângă Cedric, privind spre masa acoperită cu catifea, unde stăteau patru dintre cei cinci membri ai juriului: profesorul Karkaroff, Madame Maxime, domnul Crouch şi Ludo Bagman. Rita Skeeter se aşeză într-un colţ şi Harry o văzu cum scoate iar sulul de pergament din geantă. Îl întinse pe genunchi, înmuie în gură vârful Penei pentru Citate Rapide şi o puse din nou pe pergament.
— Daţi-mi voie să vi-l prezint pe domnul Ollivander, zise Dumbledore, luând loc la masa juriului şi adresându-se campionilor. El vă va examina baghetele ca să se asigure că sunt în stare bună înainte de turnir.
Harry se uită în jur şi văzu cu surprindere un vrăjitor bătrân, cu ochi mari şi decoloraţi, stând liniştit lângă fereastră. Harry se mai întâlnise cu domnul Ollivander în trecut, doar de la el îşi cumpărase propria baghetă, acum mai bine de trei ani, din magazinul acestuia de pe Aleea Diagon.
— Domnişoară Delacour, puteţi să veniţi dumneavoastră prima, vă rog? zise domnul Ollivander, ducându-se în locul gol din mijlocul camerei.
Fleur Delacour pluti către domnul Ollivander şi îi dădu bagheta.
— Hmm, făcu el.
O învârti pe degetele sale lungi, ca pe un baston, şi bagheta scoase mai multe scântei roz şi aurii. O apropie apoi de ochi şi o examină cu grijă.
— Da, zise el încet, o sută nouăzeci de centimetri lungime… rigidă… din lemn de trandafir… şi conţine… O, Doamne…
— Un firrr de părrr din capul unei iele, zise Fleur. Al bunicii mele!
Deci, Fleur avea sânge de iele, îşi zise Harry, trebuia să-i spună lui Ron… Dar apoi îşi aminti că Ron nu vorbea cu el.
— Da, zise domnul Ollivander, da, eu nu am folosit niciodată păr de iele, desigur. Cred că ies baghete oarecum… temperamentale… Ei, fiecare le ştie pe ale lui, şi dacă vi se potriveşte…