De fapt, nu îşi imagina cum va reuşi Sirius să îl facă să se simtă mai bine, ştiind că urma să efectueze o demonstraţie magică, dificilă şi periculoasă, în faţa a sute de oameni, însă ideea întâlnirii cu un chip prietenos era ceva absolut minunat în acele momente. Harry îi confirmă data de 22 noiembrie lui Sirius, spunându-i că avea să fie lângă focul din camera de zi a Cercetaşilor, la ora pe care o sugerase Sirius. Împreună cu Hermione, petrecură mult timp făcând fel de fel de planuri de a îndepărta posibilii intruşi din camera de zi, în noaptea respectivă. În cel mai rău caz, hotărâseră să arunce câteva bombe cu miros de baligă, însă sperau să nu ajungă la aşa ceva, pentru că Filch i-ar fi jupuit de vii.
Între timp, viaţa lui Harry la castel devenise cumplit de grea, pentru că Rita Skeeter îşi publicase articolul despre Turnirul celor trei vrăjitori, care se dovedise mai degrabă povestea romanţată a vieţii lui Harry, decât un articol despre turnir. Cea mai mare parte a primei pagini îi fusese dedicată lui Harry. Articolul (care continua şi în paginile doi, şase şi şapte) era aproape în întregime despre Harry, numele campionilor de la Beauxbatons şi Durmstrang (stâlcite, de altfel!) fuseseră înghesuite în ultima propoziţie a articolului, iar Cedric nici nu fusese menţionat.
Articolul apăruse în urmă cu zece zile şi Harry încă avea un sentiment neplăcut de ruşine, care îi răscolea stomacul de fiecare dată când se gândea la interviu. Rita Skeeter scrisese o grămadă de lucruri, pe care nu îşi amintea să le fi spus vreodată în viaţa lui, darămite Ritei, în debaraua cu mături:
Presupun că am moştenit puterea de la părinţii mei şi ştiu că ar fi foarte mândri de mine dacă m-ar putea vedea acum… Da, câteodată încă plâng noaptea când mă gândesc la ei, nu îmi este ruşine să o recunosc… Ştiu că nimic nu mă va putea răni în timpul turnirului, pentru că ei veghează asupra mea…
Însă Rita Skeeter nu se oprise aici. După ce că îi transformase „păi”-urile în propoziţii lungi, îngrozitoare, le luase interviuri şi altor persoane despre eclass="underline"
Harry a găsit în sfârşit dragostea la Hogwarts. Prietenul lui apropiat, Colin Creevey, ne-a spus că Harry este mereu în compania unei anumite Hermione Granger, o fată extraordinar de drăguţă, cu părinţi Încuiaţi, care, ca şi Harry, este printre cei mai buni elevi ai şcolii.
Din momentul în care apăruse articolul, Harry trebuise să îndure cum îl cita lumea. Majoritatea celor de la Viperini făceau comentarii ironice şi batjocoritoare când trecea pe lângă ei.
— Vrei o batistă, Potter, în cazul în care te podideşte plânsul la „Transfigurare”?
— De când ai devenit unul dintre cei mai buni elevi ai şcolii, Potter? Sau nu e vorba despre Hogwarts, ci despre o şcoală pe care ai inventat-o tu şi cu Poponeaţă?
— Hei, Harry!
— Da, bine, bine se trezi Harry ţipând, o dată, când mergea pe coridor, sătul de atâtea comentarii răutăcioase. Tocmai am terminat de plâns ca un nebun după mama, care a murit tragic, şi acum am de gând să mai trag o porţie de plâns…
— Nu, eu am vrut doar să-ţi spun că… ţi-a căzut pana…
Era Cho. Harry simţi cum îi năvăleşte sângele în obraji.
— O, iartă-mă, murmură el, luându-şi pana, n-am ştiut că eşti tu…
— Ei bine, mult noroc… marţi, zise ea. Sper din suflet ca totul să decurgă bine.
Harry rămase pe loc, simţindu-se extrem de prost.
Şi Hermione avusese parte de lucruri neplăcute, dar nu strigase la oameni nevinovaţi. De fapt, Harry admira foarte tare modul în care făcea ea faţă situaţiei.
— Extraordinar de drăguţă? Ea? Ha! Ha! strigase Pansy Parkinson, prima dată când se întâlnise cu ei, după ce apăruse articolul Ritei Skeeter. În comparaţie cu ce? Cu o veveriţă?
— Ignoră-le, zise Hermione cu demnitate, cu capul sus şi trecând pe lângă fetele de la Viperini de parcă nu le auzea, deşi hohoteau de răsuna culoarul. Pur şi simplu, ignoră-le, Harry!
Dar Harry nu putea să ignore totul. Ron nu îi mai adresase nici un cuvânt, de când îi spusese de pedeapsa pe care le-o dăduse Plesneală. Apoi, Harry sperase că aveau să se împace pe parcursul celor două ore în care fuseseră forţaţi să cureţe creieri de şobolani în clasa lui Plesneală, dar se nimerise să fie în ziua când apăruse articolul Ritei, ceea ce părea să-i fi confirmat bănuielile lui Ron că Harry se bucura cu adevărat de atenţia tuturor.
Hermione era supărată pe amândoi. Se ducea când la unul, când la altul, încercând să-i forţeze să vorbească între ei, dar Harry era de neclintit, nu avea de gând să mai discute cu Ron decât dacă Ron admitea că se înşelase şi că nu Harry îşi pusese numele în Pocalul de Foc, şi dacă îşi cerea scuze că îl făcuse mincinos.
— Nu eu am început, zise Harry cu încăpăţânare, el trebuie să facă primul pas!
— Ţi-e dor de el, recunoaşte! zise Hermione nerăbdătoare. Şi ştiu că şi lui îi e dor de tine…
— Să-mi fie dor de el? zise Harry. Mie? Deloc!
Însă era o minciună mare cât casa. Harry se înţelegea foarte bine cu Hermione, dar ea nu era Ron. Râdea mult mai puţin şi stătea mult mai mult la bibliotecă, de când Hermione devenise cea mai bună prietenă a lui. Harry încă nu stăpânea bine Farmecele de Chemare, de parcă ar fi avut ceva care le îndepărta de el. Hermione insista însă că învăţarea teoriei avea să-l ajute. Drept urmare, petrecură mult timp cu cărţile în braţe, în timpul prânzurilor.
Şi Viktor Krum stătea mult la bibliotecă, iar Harry se întreba ce făcea. Învăţa sau căuta ceva care să-l ajute la prima probă? Hermione se plângea adesea de prezenţa lui Krum acolo, nu pentru că acesta i-ar fi deranjat vreodată, ci pentru că de cele mai multe ori apăreau roiuri de fete care chicoteau şi îl urmăreau din spatele rafturilor cu cărţi, drept care Hermione nu se putea concentra din cauza gălăgiei.
— Nici măcar nu arată bine! murmură ea supărată, uitându-se la profilul ascuţit al lui Krum. Îl plac doar pentru că e celebru! Nici nu s-ar uita la el, dacă nu ar putea face chestia aia cu Gluma Wonky…
— Fenta Wronski, o corectă Harry printre dinţi.
În afară de faptul că îi plăcea ca toată lumea să pronunţe corect termenii de vâjthaţ, Harry se încruntă numai când îşi imagină ce ar fi zis Ron dacă ar fi auzit-o pe Hermione vorbind despre „Gluma Wonky”.
Este ciudat, dar când ţi-e teamă de ceva şi ai face orice ca să încetineşti mersul timpului, acesta are prostul obicei de a se scurge şi mai repede. Zilele dinaintea primei probe păreau să treacă de parcă ar fi umblat cineva la ceasuri şi le-ar fi făcut să meargă de două ori mai repede. Sentimentul lui Harry de panică stăpânită cu greu îl însoţea peste tot, la fel ca şi comentariile răutăcioase despre articolul din Profetul zilei.
În sâmbăta dinaintea primei probe, toţi elevii de la anul III în sus primiră învoirea să viziteze satul Hogsmeade. Hermione îi spuse lui Harry că i-ar face bine să plece un timp de la castel, iar Harry atât aştepta, nu trebuia să îl convingă nimeni.