Unchiul Vernon puse deoparte ziarul şi pufni dezaprobator, privind la propriul său sfert de grepfrut.
— Asta e tot? o întrebă el morocănos pe Mătuşa Petunia. Mătuşa Petunia îi aruncă o privire severă şi făcu un semn către Dudley, care îşi terminase deja sfertul de grepfrut şi acum se uita la cel al lui Harry, cu o expresie de poftă şi mâhnire în ochii lui mici ca de porc.
Unchiul Vernon scoase un oftat adânc, care îi zburli mustaţa mare şi stufoasă şi îşi ridică linguriţa.
Se auzi soneria. Unchiul Vernon se ridică greoi de pe scaun şi porni de-a lungul coridorului. într-o secundă, în timp ce mama sa era ocupată cu ceainicul, Dudley fură restul de grepfrut al Unchiului Vernon.
Harry auzi voci la uşă şi pe cineva râzând, apoi pe Unchiul Vernon răspunzând tăios. Pe urmă uşa de la intrare se închise si dinspre hol se auzi zgomotul făcut de ruperea unei hârtii.
Mătuşa Petunia puse ceainicul pe masă şi se uită intrigată în jur, întrebându-se unde se dusese Unchiul Vernon. Nu aşteptă mult până să afle. Cam după un minut, Unchiul Vernon se întorsese în bucătărie, negru de supărare.
— TU! îi strigă el lui Harry. În sufragerie. ACUM! Uimit şi întrebându-se ce mai făcuse de data aceea, Harry se ridică şi îl urmă pe Unchiul Vernon afară din bucătărie, în camera alăturată. Unchiul Vernon închise ca o vijelie uşa după ei.
— Deci, zise el, mergând până la şemineu şi întorcându-se cu faţa către Harry, de parcă urma să-l aresteze. Deci…
Harry îşi dorea din tot sufletul să spună odată „Deci, ce?”, dar se gândi că nervii Unchiului Vernon nu trebuiau puşi la încercare dis-de-dimineaţă, mai ales după ce fuseseră deja zgândăriţi de lipsa de mâncare. Aşa că se mulţumi să afişeze o expresie de nedumerire politicoasă.
— Tocmai a sosit asta, spuse Unchiul Vernon şi flutură în faţa lui Harry o hârtie cu scris mov. O scrisoare în legătură cu tine!
Uimirea lui Harry crescu. Cine putea să-i fi scris Unchiului Vernon în legătură cu el? Care dintre cunoscuţii lui trimitea scrisori prin poştă?
Unchiul Vernon se holbă la Harry, apoi privi scrisoarea şi începu să citească cu voce tare:
Dragă domnule şi doamnă Dursley,
Nu am avut plăcerea să facem cunoştinţă, însă sunt sigură că Harry v-a povestit multe despre fiul meu Ron.
După cum cred că v-a spus şi Harry, finala Cupei Mondiale la Vâjthaţ are loc miercurea viitoare, noaptea, iar soţul meu, Arthur, tocmai a reuşit să facă rost de nişte bilete foarte bune, datorită legăturilor sale cu „Departamentul de jocuri şi sporturi magice”.
Sper din tot sufletul că ne veţi permite să-l luăm cu noi pe Harry la meci, având în vedere că este o ocazie unică: Marea Britanie nu a găzduit campionatul de treizeci de ani, iar biletele sunt foarte greu de găsit. Am fi desigur încântaţi dacă Harry ar rămâne la noi tot restul vacanţei de vară. Îl urcăm noi în trenul către Hogwarts!
Ar fi foarte bine dacă Harry ne-ar trimite răspunsul dumneavoastră cât mai repede posibil, în modul normal, pentru că poştaşul de aici nu ne-a adus niciodată scrisori şi sunt convinsă că nici măcar nu ştie unde este casa noastră.
Cu speranţa că îl vom revedea pe Harry cât de curând,
A dumneavoastră,
Molly Weasley
P.S. Sper că am pus destule timbre.
Unchiul Vernon termină de citit, după care băgă mâna în buzunarul de la piept şi mai scoase ceva.
— Uită-te la asta, mormăi el.
Îi arătă plicul în care venise scrisoarea de la doamna Weasley, iar Harry abia reuşi să îşi înăbuşe hohotul de râs. Toată suprafaţa plicului era acoperită cu timbre, în afară de doi centimetri pătraţi, pe partea din faţă, unde doamna Weasley înghesuise adresa familiei Dursley, scrisă cu litere minuscule.
— Deci, a pus destule timbre, zise Harry, încercând să lase impresia că oricine ar fi putut să facă aceeaşi greşeală ca doamna Weasley.
Ochii Unchiului Vernon scăpărară scântei.
— Poştaşul a observat, zise el printre dinţi. Şi era foarte curios de unde a venit scrisoarea. De aceea a sunat la sonerie. I s-a părut amuzant.
Harry nu mai zise nimic. Poate că alţii n-ar fi înţeles de ce Unchiul Vernon era atât de supărat din cauza acelor timbre, dar Harry trăise prea mult cu rudele lui ca să nu ştie cât de obsedate erau de orice incident ieşit din comun. Cea mai mare teamă a lor era ca nu cumva să afle cineva că aveau vreo legătură (oricât de îndepărtată) cu cei ca doamna Weasley.
Unchiul Vernon continua să se holbeze la Harry, care încerca să păstreze o expresie neutră. Dacă nu făcea sau nu spunea ceva stupid, îl aştepta ceva extraordinar. Aşteptă să zică Unchiul Vernon ceva, dar acesta continuă să îl privească insistent. Harry hotărî să pună capăt tăcerii.
— Atunci, pot să merg? întrebă el.
Chipul mare şi stacojiu al Unchiului Vernon fu brăzdat de un mic spasm muscular. Mustaţa i se zbârli. Harry ştia ce se petrece în spatele mustăţii: o luptă aprigă între două dintre cele mai importante instincte ale Unchiului Vernon. Dacă i-ar fi dat voie să plece, l-ar fi făcut fericit pe Harry, ceea ce Unchiul Vernon încercase să evite de treisprezece ani. Pe de altă parte, permiţându-i lui Harry să se ducă la familia Weasley pentru tot restul vacanţei, ar fi scăpat de el cu două săptămâni mai devreme decât spera, lucru demn de luat în considerare, fiindcă Unchiul Vernon ura, pur şi simplu, să-l ştie pe Harry în casă. Pentru a câştiga timp de gândire, privi iar scrisoarea doamnei Weasley.
— Cine este femeia asta? spuse el, uitându-se cu dispreţ la semnătură.
— Ai văzut-o, zise Harry. E mama prietenului meu, Ron, îl aştepta să coboare din expresul de Hog… şcolii, la sfârşitul anului trecut.
Fusese gata să spună „Expresul de Hogwarts”, ceea ce ar fi fost modalitatea perfectă să-l scoată din minţi pe Unchiul Vernon. Nimeni nu pronunţa numele şcolii lui Harry în casa Dursley.
Pe chipul lătăreţ al Unchiului Vernon apăru o încruntare, de parcă încerca să-şi amintească un lucru foarte neplăcut.
— Genul de femeie bondoacă? mormăi el într-un târziu. Cu o grămadă de copii cu părul roşu?
Harry se încruntă. I se părea deplasat ca Unchiul Vernon să facă pe cineva „bondoc”, când propriul său fiu, Dudley, reuşise să facă ceea ce promitea de la trei ani, adică să fie mai mare în lăţime decât în înălţime.
Unchiul Vernon citi iar scrisoarea.
— Vâjthaţ, mormăi el în barbă. Ce prostie mai e şi asta?
Harry se simţi iar lezat.
— Este un sport, spuse el scurt. Jucat pe mături şi…
— Bine, bine! aproape că strigă Unchiul Vernon.
Harry observă cu multă satisfacţie că unchiul său intrase în panică. Se părea că nervii lui nu rezistau la cuvântul „mături”, şi asta în sufrageria sa! Se refugie iar în contemplarea scrisorii. Harry citi pe buzele lui cuvintele „dacă Harry ne-ar trimite răspunsul dumneavoastră cât mai repede posibil, în modul normal”. Se încruntă.
— Cum adică, „în modul normal”? răcni el.
— Normal pentru noi, zise Harry.
Şi, înainte ca Unchiul Vernon să mai poată zice ceva, adăugă: